Remușcări

Tu ai un secret? Poate vorbim despre faptul că ai furat cândva o portocală de la o tarabă din piață ,doar așa pentru că aveai poftă. Sau poate că ai o pasiune ascunsă pentru cineva încă din gimnaziu sau poate că abia ai luat un patru la matematică și nu ai vrea sã îi spuni mamei tale. În orice caz,cu toții ascundem ceva.
Fie că îți vine să crezi sau nu,nimeni nu poate să mintă. Ei bine,cel puțin ,nu la nesfârșit. Mintea noastră este neurologic programată să se gândească la cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla în cazul în care mărturisim întregul adevăr.
De aceea,creierul uman alege să ascundă și să păstreze informațiile pe o anumită perioadă de timp. Dar niciodată nu rămân cu adevărat ascunse,așa-i?

Chiar dacă un om nu ar putea vorbi,ar mărturisi folosindu-și mâinie.

Oamenii încearcă întotdeauna să își acopere minciuna inițială cu altele mai mici și ,fără să realizeze,se trezesc în vârful unui morman de minciuni. Dar când așa ceva se întâmpla este de obicei prea târziu și se văd nevoiți să spună adevărul.
Ți s-a întâmplat și ție? Pentru că eu am experimentat asta de multe ori. Iată ce am învățat : cu cât te străduiești mai mult să acoperi adevărul,cu atât mai mult se va forța să iasă la lumină. Și crede-mă,chiar va reuși!

Dacă v-aș spune că ne îndrăgostim de cineva și iubim pe altcineva?

Cu toții credem că atunci când ne îndrăgostim o facem pentru că ceva ne atrage la o anumită persoană. Poate fi parfumul,eleganța sau nonșalanța ,interesul pentru anumite activitãți sau dimpotrivă dezinteresul. Poate împățim pasiuni comune sau ne place același gen de muzică sau ,pur și simplu,ne simțim confortabil alături de acea persoană.
Adevărul este că ceea ce ne atrage la o persoană nu prea mai contează. Odată ce ne indrăgostim,avem tendința să ne punem în „pantofii” partenerului imaginându-ne ce ar putea simți sau gândi în situații diverse,cu alte cuvinte,așteptările noastre cresc considerabil.
Dacă v-aș spune că ne îndrăgostim de o persoană,dar iubim o alta? Ochii sunt capabili să vadă doar ceea ce mintea deja cunoaște. Noi iubim persoana care ne-o imaginăm și o transpunem într-o persoană reală de care suntem atrași. De aici apar și dezamăgirile în dragoste,divorțurile și despărțirile.
Nimeni nu se schimbă,ei doar nu mai sunt compatibili cu imaginația ta.

Propria ta minte te ucide,aşa-i ?

Ai avut vreodată o problemă atât de gravă încât nu puteai să te opreşti din a te gândi la o soluţie ? Te-ai simţit vreodată atât de rănit/ă încât nu ai putut să dormi,să mânanci,să te gândeşti la nimic altceva înafară de durere ? 

Sigur că toţi am trecut prin aceste momente. Dar ce s-ar întâmpla dacă am lăsa lucrurile să se întâmple în loc să le forţăm să se întâmple? Ce s-ar întâmpla dacă am lua o gură de aer , am închide ochii ,am număra până la 3 şi atunci când îi deschidem la loc să decidem că nu ne mai pasă ? Majoritatea problemelor le agravăm din cauza nesiguranţei. Gândim prea mult. Simţim prea puţin. 

Ce s-ar întâmpla dacă lumea întreagă s-ar opri pentru un minut şi ar admira natura? Sau doar pentru a conştientiza că trăieşte. Suntem atât de grăbiţi să gândim,încât am uitat adevăratul motiv pentru care trăim.

Trist,nu-i aşa?

Iubim acel gen de bărbat.

Diana Culic

Iubim acel bărbat care a învăţat să renunţe la un orgoliu puternic.

Acel bărbat care ascultă cu sufletul, tace şi intră în conversaţie.

Care nu aşteaptă elegant să termini ce ai de zis pentru ca apoi să îţi dea replica lui, la care se gândeşte în timp ce tu vorbeşti.

Acel bărbat deschis la minte, care e dornic să înveţe, să se dezvolte ca om – suflet, minte, trup.

Acel bărbat care poartă femeia în inimă, mai mult decât o poartă în străinătate.

Acel bărbat care nu intră într-o relaţie pentru că fata e frumoasă, ci pentru că îi apreciază sinceritatea, îi înţelege modul de gândire, îi place felul ei de-a fi şi în final, o simte frumoasă.

Acel bărbat care citeşte. Şi nu doar sport.ro.

Acel bărbat căruia nu îi este ruşine să îşi exprime sentimentele.

Care ştie când trebuie să iniţieze o discuţie serioasă cu partenera lui şi…

Vezi articolul original 188 de cuvinte mai mult

Prima mea postare!

Îmi doresc să fi ştiut cum să încep această postare,dar îmi este greu să mă hotărăsc. Cineva m-a sfătuit să scriu despre cea mai mare temere a mea şi ,ca să fiu sinceră , mi-a luat ceva timp s-o găsesc.Să fie oare şerpi sau insecte ? Nu. Ceva mult mai înfricoşător. Fantome sau monştri de sub pat ? Asta ar fi copilăresc. Dar gândindu-mă la toate astea , am ajuns la concluzia că cea mai mare temere a mea nu este de fapt ceva solid ,cert.Majoritatea oamenilor se tem de moarte , de ce se va întâmpla după ce nu vor mai fi , ca un sfârşit a tot ceea ce au cunoscut vreodată. Eu ? Eu mă tem de viaţă. Ceea ce vreau să spun este că , eventual sunt doar două lucruri clare pentru mine : te naşti şi mori. Dar ce se întâmplă între aceste fenomene ? Trăieşti cu adevărat sau este totul doar o iluzie ? De ce ne zbatem să ne facem un trai dacă într-o zi toate se vor duce ? Pentru mine,nu are nici un sens.  Tot ce avem este prezentul , secunda aceasta. „Niciodată nu vei fi mai tânăr decât eşti acum.” aud tot mai des. Timpul este o iluzie fragilă asupra căreia nimeni nu deţine controlul.