Recenzie „Nu plânge sub clar de lună” de Heather Davis🌔🌕🌖

Titlu: Nu plânge sub clar de lună

Autor: Heather Davis

Anul apariţiei: 2011

Editura: Leda

Nr de pagini: 304

Disponibilă în: Elefant.ro

Lumina lunii îţi poate schimba radical viaţa.

Şi totul începe atât de simplu…

Tu. El. Luna.

Te-ai ars!

În această recenzie vorbesc cu cei pasionaţi de vârcolaci, cu cei care văd mai departe de vampirii care au acapart toate titlurile cărţilor contomporane şi toate marile ecrane (cel puţin, majoritatea). A fost o perioadă din viaţa mea, când abia descopeream lectura ce-i drept, în care îmi plăceau la nebunie chestiile fantastice. Pe atunci aveam vreo 13 ani să zic şi nu prea îmi permiteam eu să dau banii mei de buzunar pe cărţi, dar ţin minte cum îmi dădea mami câte 11 lei fix ca să îmi pot cumpăra revista Bravo cu carte. Şi uite aşa mi-am cumpărat „Nu plânge sub clar de lună” de Heather Davis şi am ajuns să o iubesc la nebunie! Înainte să îţi spun părerea mea detaliată, haide să vedem care este povestea din spatele coperţii.

De acord, poate că în ultima vreme Shelby a făcut câteva greşeli în relaţiile cu băieţii (dar de unde să ştie că Wes „împrumutase” acel Porsche?). Însă mama ei vitregă reacţionează de-a dreptul exagerat când o prinde sărutându-se cu un coleg de liceu.

Urmarea? Toate planurile de vară ale fetei sunt anulate, iar ea se vede nevoită să-şi facă bagajele şi să plece într-o tabără de reeducare.

Adio rochie de bal! Adio bocanci de mers în drumeţii!

Dar Tabăra Semilunii devine un loc interesant când în cale îi apare fermecătorul Austin Bridges al III-lea. Tânărul ascunde însă un teribil secret, pe care i-l dezvăluie noii sale prietene: este vârcolac! Shelby ştie limpede că nu ar trebui să se încurce cu el, dar nu poate întoarce spatele unui tip aflat la greu, mai ales când acesta arată atât de bine!

De aici nu mai este decât un pas până la o poveste de iubire, din care nu lipseşte magia clarului de lună…

Felul de a scrie al autoarei m-a pus cu botul pe labe. Adică serios, am trăit intens alături de Shelby, mai ales atunci când se furişa să se întâlnească cu Austin şi cel mai mult atunci când plănuiau să evadeze din tabără. Ideea nu mi s-a părut tocmai unicată, ca să-i zic aşa, dar felul de a scrie şi stilul în care toate se pun cap la cap la un moment dat te fac să citeşti şi să citeşti şi să citeşti. Apoi te trezeşti că mai ai vreo 30 de pg de citit şi termini toată cartea. Aşa de mult m-a intrigat povestea în sine.

Adevărul este că toţi avem acel prieten căruia îi împrumuţi o carte şi uită să ţi-o mai dea înapoi şi aşa s-a întâmplat şi cu exemplarul meu din „Nu plânge sub clar de lună„. Vara aceasta mi-am cumpărat cartea din nou şi am recitit-o cu tot atâta drag şi dăruinţă. Consider că a meritat fiecare minut petrecut citind şi că a fost atât de frumoasă şi mi-a readus atâtea amintiri pe care le credeam pierdute încât a urcat undeva în topul favoritelor mele. O iubesc, sincer, o iubesc din suflet!

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!