După cum mulţi dintre voi probabil că ştiu deja, vorbesc despre cei care îmi urmăresc blogul de ceva timp, în fiecare marţi vorbesc, aici pe blog, despre ce am învăţat eu din cărţi. Mă uitam mai devreme prin agenda mea cu postări şi am realizat că am iubit din suflet romanul „Delirium” de Lauren Oliver (click pe titlu pentru recenzie), dar că niciodată nu am susţinut sus şi tare ce am învăţat din el, iar asta este pur şi simplu trist. Aşa că astăzi, venind direct din centrul inimii mele, vreau să vorbesc puţin despre „Delirium” şi să sperăm că majoritatea dintre cei ce citesc acum postarea aceasta -sau o vor citi cândva- să fie convinşi să cumpere cartea sau să o împrumute de la un prieten, să îşi pună mâinile pe ea pentru a o citi.
Dacă ai citit recenzia deja, şti că în lumea Lenei, iubirea este ceva interzis. Toată lumea este „vindecată” prin intermediul unei intervenţii chirugicale la vârsta de 18 ani şi îi este ales un anumit partener de viaţă şi îi este impus un anumit număr de copii. Ei bine, eu sunt acum în acea perioadă frumoasă a vieţii în care iubesc cu toată inima şi sincer mi-a fost destul de greu să-mi imaginez o lume în care toată lumea este privată de cel mai frumos sentiment existent. Adică eu înţeleg că iubirea aduce greutăţile ei şi suferinţe deopotrivă, dar cum am mai fi fericiţi dacă nu am fost trişti niciodată? (aşa cum spunea prietena Lenei în roman). Mi se pare cu totul necinstit.
Eu simt că dacă ar fi totul lapte şi miere la fiecare pas, viaţa şi-ar pierde sensul. Sau cel puţin, asta am învăţat din „Delirium” de Lauren Oliver(click pe titlu pentru a cumpăra romanul la reducere). Cred că cea mai importantă lecţie a fost să apreciez lucrurile rele care îmi ies în cale. Să le îmbrăţisez şi apoi să trec peste. Să înţeleg că o viaţă fără suferinţă ar fi, într-adevăr, o viaţă irosită. Acum stai şi gândeşte-te puţin la ce am zis. Doar imaginează-ţi cum te-ai mai bucura tu de soare, dacă nu ar mai ploua din când în când? Unde să mai pun că fără ploaie nu există curcubee? Şi ce monotonă ar fi viaţa ta dacă nu te-ai mai certa din când în când cu persoana iubită? Eu zic că împăcarea e dulce sub orice formă ar avea ea. Şi dacă nu ai fi ştiut ce gust are lămâia, ţi-ar mai fi plăcut atât de mult ciocolata?
Sunt mii şi mii de lucruri de care nu ne dăm seama, dar pe care le privim cu dor atunci când nu mai sunt. Mii şi mii de oameni cu care ne pare rău că a pierdut contactul. Avem pe piele sute şi sute de tatuaje, fie de la sărutări, fie de la palme. Purtăm cu noi sute şi sute de zâmbete în fiecare zi. Putem vedea mii şi mii de lucruri cu ajutorul a doar doi ochişori, fie ei căprui, albaştri sau verzi. Picioarele noastre au mers prin sute şi sute de locuri şi mâinile noastre au atins miliarde de lucruri şi sute de persoane.
Unele momente au fost plăcute, altele mai puţin plăcute, dar ceea ce încerc să subliniez este că valoarea momentelor plăcute stă, de fapt, în momentele neplăcute care ne fac să apreciem mai mult când ceva bun chiar se întâmplă. Nimeni nu s-ar m-ai bucura de viaţă dacă ar fi numai roz. Şi câteodată oamenii au nevoie să sufere numai pentru a simţi că încă sunt în viaţă. Pentru că, în realitate, nimic pe lumea asta nu te va aduce cu picioarele pe pământ mai repede decât o lacrimă.
Rămâi zâmbitor!
Pe data viitoare!
Andreea Paunescu 
Lasă un comentariu