Titlu: Cerul e pretutindeni
Autor: Jandy Nelson
Editura: Epica
An apariţie:2015
Număr de pagini:288
Am promis că o să citesc mai mult, din păcate timpul nu mi-a permis şi m-am apucat de citit abia ieri. M-am apucat şi am şi terminat, 4 ore mai târziu, „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson. În general, cărţile publicate de către Editura Epica mă intrigă, doar că până acum nu am avut atât de mult ocazia să le şi citesc. Am lecturit numai „Intimidare” de Penelope Douglas (click pe titlu pentru recenzie) aşa că am fost destul de sceptică să mai citesc şi altceva din această categorie. Dar, spre buna mea surprindere, chiar am fost plăcut impresionată de acest roman.
Ar fi trebuit să mor de atâta suferință, nu să mă îndrăgostesc…
Lennie este o tânără de 17 ani, cântă la clarinet și iubește foarte mult cărțile. Își duce viața, liniștită și mulțumită, în umbra expansivei sale surori mai mari, Bailey. Însă, când Bailey moare subit, Lennie e catapultată in mijlocul scenei propriei sale vieți – și, în pofida experienței sale nule în privința băieților, se trezește dintr-odată oscilând între doi. Toby este fostul iubit al lui Bailey; durerea pierderii din sufletul lui o oglindește perfect pe cea a lui Lennie. Joe este sosit recent în orașul lor, tocmai din Paris, și este posesor al unui zâmbet atât de magic precum talentul lui, fiind un foarte bun interpret la chitară clasică. Pentru Lennie, unul e soarele, iar celălalt luna. Unul încearcă să o scoată din suferința cruntă, iar celălalt o consolează în aceasta. Dar când cei doi se intersectează, universul lui Lennie e pe cale să explodeze…
Uitându-mă ceva cam mult pe booktube (un youtube pentru iubitorii de carte) am început să fiu intrigată de romanele lui Jandy Nelson, mai ales după ce am văzut în ce lumină este prezentat „I’ll give you the sun” (care este în curs de traducere la noi tot ca o epică, dar shht, e secretul nostru) şi după ce editura mi-a propus să recenzez cartea şi mi-a dat şi o copie pentru un norocos care-mi urmăreşte blogul (CLICK AICI), mi-am zis că e musai să accept!
Am rămas plăcut impresionată de carte, de altfel, cum aş fi putut să nu fiu? Că de, am terminat-o în câteva ore. Da, ştiu deja, devoratoare de cărţi. Ei şi? E chiar bună.
Atâta timp cât pe de-o parte mi-au plăcut câteva citate, ceva mai multe secvenţe, un triunghi amoros reuşit, o relaţie frumoasă, dar în special verosimilitatea de care a dat dovadă autoarea, pe de cealaltă parte au fost şi câteva aspecte pe care le-aş numi… discutabile.
Ca să vorbim mai întâi despre ce a fost frumos, căci asta ne interesează pe toţi, în definitiv, la o carte, vreau să spun că mi-au plăcut diferitele notiţe şi bileţele care au fost plasate într-un mod atipic în roman (voi insera câteva poze mai jos). Chiar m-au ajutat să-mi dau seama prin ce trecea personajul prinipal, Lennie, şi ce sentimente puternice zăceau cu adevărat în interiorul ei.
Acţiunea nu este amplă deloc, se bazează mai mult pe conflictele interioare (asta spune eleva la filologie intensivă din mine) ale lui Lennie, dar tind să cred că autoarea a vrut să transmită un mesaj mult mai puternic ci anume cum te poate schimba moartea cuiva drag. Am fost destul de frustrată când am văzut că în loc să evolueze, Lennie involuează rapid şi spre final am realizat că tocmai asta m-a făcut să vreau să continui lectura.
Aici sunt vorbele bunicii lui Lennie:
„Te porţi ca şi cum eşti singura din casa asta care a pierdut pe cineva. Ea era ca şi fiica mea, ai idee ce înseamnă asta? Ai idee? Fiica mea. Nu, tu nu ştii, pentru că n-ai întrebat nici măcar o dată. Nici măcar o dată nu nu m-ai întrebat ce simt. Ţi-a trecut vreodată prin minte că eu aş putea avea nevoie să vorbesc?”
Aproape mi-a venit să plâng când am citit asta. Pentru că nici eu nu mi-am dat seama ce se întâmpla. Nici eu nu m-am gândit la bunica ei. Tot Pământul se învârtea în jurul lui Lennie, devenise o egocentristă, iar eu am fost suficient de ignorantă încât să trec cu vederea. Am scris asta aici pentru că, dacă chiar vrei să citeşti această carte (şi te sfătuiesc să o faci) nu vreau ca tu să scapi asta din vedere. Eu îmi doresc să fi ştiut asta înainte să mă apuc de citit.
Au fost doar două mici amănunte care nu mi-au convenit per total în roman şi amândouă sunt legate de Bailey, sora decedată. În primul rând, am să dau cărţile pe faţă, cred că Lennie nu a suferit suficient de mult. Nici un om normal nu s-ar îndrăgosti când este în doliu şi îşi plânge persona iubită, cel puţin din punctul meu de vedere. Dar totuşi, înţeleg de ce a construit-o autoarea aşa, căci ajungem din nou la punctul menţionat mai sus, involuţia personajului, pe care cu siguranţă o vei descoperi şi singur. Şi în al doilea rând, m-a frustrat extrem faptul că nu se menţionează, nici măcar o singură dată, cum a murit Bailey de fapt.
Pentru aceste simple fapte am scăzut o steluţă din rating-ul maxim pe care îl puteam oferi. Trecând peste asta, cred cu tărie că este o carte mult mai bună decât s-ar vedea din prima deoarece trebuie într-adevăr să te gândeşti puţin la ce a vrut autoarea să arate de fapt. Mesajul ascuns printre rânduri este adesea greu de descifrat, dar dacă priveşti atent, îl găseşti acolo.
Drept urmare, recomand cu încredere „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson oricui e în stare să privească mai departe de prejudecăţi, să accepte câteva secvenţe atipice, câţiva oameni ieşiţi din comun şi o poveste ce nu ar trebui trecută cu vederea!
Nu uita să te înscrii la concurs pentru a câştiga propriul tău exemplar. CLICK AICI!
Rămâi zâmbitor!
Andreea Paunescu 
Lasă un comentariu