Recenzie „Oraşul Oaselor” de Cassandra Clare

Titlu: Instrumente mortale, vol I, Oraşul Oaselor

Autor: Cassandra Clare

Anul apariţiei: 2014

Număr de pagini:480

Editura: Leda

Disponibilă: Librăria Online Libris,  Editura Leda

Goodreads

„Şi cine ar putea contesta, într-adevăr, că spiritele naturii nu aparţin acestei lumi, când ele există aici de mai multă vreme decât noi?”

Am încercat să citesc „Te-aş recunoaşte dintr-o mie” de Laura Lippman, dar după primele 20 de pagini am realizat că nu este o lectură de vară. Pur şi simplu nu voiam să mă forţez în a citi ceva întunecat care m-ar fi făcut să mă simt prost -şi cel mai probabil m-ar fi indus într-un reading slump– de zile mari, dacă nu simţeam nevoia să o fac. Aşa că am decis să îi dau o şansă primului volum din Instrumente Mortale, „Oraşul Oaselor” de Cassandra Clare, sperând că mă va face să vreau din nou să citesc.

Clary Fray, o fată de cincisprezece ani, are darul Vederii… un dar pe care ceilalţi oameni nu-l au. Ea vede vampiri, vârcolaci, zâne, demoni şi alte creaturi care populează Lumea din Umbră.

În Oraşul Oaselor, cartea întai din seria Instrumente mortale, mama lui Clary, Jocelyn, dispare şi ea însăşi e atacată de un demon – un ravener înspăimântător. Astfel, tânara ajunge să-i cunoască pe vânătorii de umbre, râzboinici a căror misiune este să-i apere pe oameni de demoni şi să-i controleze pe vampiri şi vârcolaci.

De asemenea, Clary îl întalneşte pe Jace, un tânăr fermecator, şi, împreună cu el, încearcă să dezlege nenumăratele taine ale Lumii din Umbră. Cine a rapit-o pe Jocelyn? Unde se află Pocalul Mortal şi ce puteri are acesta? Cine l-a transformat pe Simon, cel mai bun prieten al lui Clary, în şobolan şi cum poate fi desfacută vraja? Cum a reuşit Clary să dobândească dintr-odată Vederea? De ce sunt demonii interesaţi de o mundană oarecare?

Sinceră să fiu, am citit-o relativ repede, deşi este cu adevărat un monstru de carte. Mai greu mi-a fost să ţin cartea în mână decât să o citesc pentru că era atât de grea, la drept vorbind. Dar cu chiu, cu vai, m-am descurcat şi am stat trează două nopţi la rând până la 5 de dimineaţă pentru a o termina.

Deşi tind să cred că a meritat, au fost unele aspecte care nu mi-au plăcut, drept urmare am scăzut o stea de la rating-ul meu.

Povestea în sine mi-a plăcut mult şi mărturisesc, spre ruşinea mea, că am văzut filmul acum câţiva ani -imediat după ce a apărut ca să fiu mai precisă- şi nu mi-a plăcut. Aşa că deşi am cumpărat cărţile astea acum ceva timp, cred că prin aprilie, mi-a fost frică să încep seria deoarece am crezut că nu-mi va plăcea. Apoi am auzit mai multe prietene de-ale mele spunând cât de bună e seria şi ce prost e filmul pe lângă ea încât am zis că ar fi cazul să-mi iau şi eu inima-n dinţi.

Şi spre surprinderea surprinderii mele, chiar mi s-a părut o carte bună. Mi-a plăcut naraţiunea cel mai mult deoarece a fost construită în aşa fel încât să fii mereu în priză, într-un suspans apăsător şi să uiţi de somn, foame, sete, să fii trup şi suflet alături de Clary şi vânătorii de umbre chiar dacă îţi picau ochii-n gură de somn şi stomacul chiorăia că l-ai neglijat.

Ei bine, partea cea mai interesantă au fost personajele pentru mine deoarece au fost făcute în aşa fel încât să se bată în cap unele cu altele, la modul figurat desigur. Cei doi  băieţi din viaţa protagonistei noastre erau atât de diferiţi unul de celălalt încât deja puteai vedea clar acest aspect încâ de când au fost prezentate. Pe de-o parte îl avem pe Simon, mereu grijuliu şi abil, stânca pe care te poţi baza la greu. Iar de cealaltă parte arogantul Jace care nu arată niciodată că îi pasă şi le vorbeşte tuturor de sus. Dar totuşi, cui nu îi place un tip rău -dar bun-, din când în când?

Că tot vorbesc de personaje, să nu mă mai dau după deget în legătură cu domnişoara Fray, vreau să scriu aici un citat care arată cel mai bine personalitatea puternică, dar şi inteligenţa de care dă dovadă.

„-Tu n-ai părut a avea niciodată nevoie de cineva, Clary. Ai fost întotdeauna atât de… stăpână pe tine. Tot ce-ai avut vreodată nevoie au fost creioanele tale şi lumile tale imaginare.”

Trecând peste personaje, acţiunea mi-a plăcut într-un anumit punct în care o întorsătură de situaţie s-a transformat în alta şi apoi în alta până când uitasem de unde a început toul şi a fost un mare BANG pentru mine.

Adică a fost ok, dar mă simt de parcă autoarea nu a mai ştiut exact ce să scrie şi cum să soluţioneze propriile conflicte încât a simţit nevoia să înflorească, la propriu, o lume deja mult prea înflorită. Mă simt de parcă ultimele, să zic, 200 de pagini au fost cam aşa.. de umplutură. Putea să facă altceva. Părerea mea este că s-a grăbit să o termine şi drept urmare, a dat greş.

Nu ştiu în ce măsură am eu dreptate aici, mi-ar plăcea ca cei care au citit seria să dezbată în secţiunea de comentarii acest aspect, să ştiu măcar dacă sunt singura care crede că a fost puţin cam dusă la extrem toată treaba.

Toate ca toate, a fost o carte bună, antrenantă şi cu personaje pe care fie le-am iubit din tot sufletul, fie le-am urât până în măduva oaselor. Acum cred că instinctul meu care mi-a spus să cumpăr toată seria -cel puţin ceea ce este publicat la noi- m-a ajutat deoarece astăzi m-am apucat de volumul doi şi sper ca mâine să vin deja cu impresii.

„Unde există senzaţia că nu există răsplată apare un dezechilibru între puteri. Un dezechilibru uşor de exploatat, dar asta nu e o cale înţeleaptă. Unde este dragoste, este de asemenea la fel de adesea şi ură. Pot exista umăr la umăr.”

Rămâi zâmbitor,