Goodreads

„Nu a recunoscut momentul în care fata a încetat să-şi mai ducă slăbiciunea ca pe o povară şi a început s-o poarte ca pe o mască.”

În primul şi-n primul rând aş vrea să menţionez că am recenzat şi primele două volume ale triologiei, Regatul umbrelor şi Regatul furtunilor (click pe titluri pentru recenzii), şi că probabil că ar trebui să le citeşti pe acelea înainte de a continua cu recenzia aceasta.

Capitala a căzut. Întunecatul conduce Ravka din tronul său de umbre.

Acum, soarta ţării depinde de fragila Invocatoare a Soarelui, de o iscoadă căzută în dizgraţie şi de rămăşiţele unei armate magice, cândva măreaţă. Pornită în căutarea ultimului amplificator al lui Morozova, Alina încheie noi alianţe şi lasă deoparte vechile rivalităţi.

Pe măsură ce află secretele Întunecatului, descoperă un trecut ce va schimba pentru totdeauna felul în care vede legătura lor, precum şi puterea cu care e înzestrată. Numai pasărea de foc mai poate împiedica distrugerea Ravkăi, însă prinderea ei ar putea să o coste pe Alina viitorul pentru care luptă.

Am menţionat în recenzia volumului mijlociu al triologiei că vreau să trag cât mai mult de timp înainte să mă apuc de ultimul volum căci nu-mi place acest sentiment că e gata cu tot. Cu Ravka, cu Întunecatul, cu Alina şi nu în cele din urmă, cu Grisha.

Am tras cât de mult am putut, am citit alte cărţi, le-am recenzat, m-am mai învârtit în jurul cozii, am mai citit doar câteva capitole pe seară, doar-doar oi mai fura ceva timp. Dar ca toate poveştile excepţionale, a venit rândul ca Regatul Luminilor de Leigh Bardugo să se sfârşească pentru mine.

Şti care e problema când o carte este atât de bine-scrisă încât vrei să o termini, dar nu vrei să o termini? Sentimentele tale sunt confuze şi nu mai gândeşti raţional. Aşa m-am simţit eu ceva timp cu triologia Grisha, în totalitate.

Chestia este că mulţi cititori ai blogului au început să mă abordeze şi să mă întrebe când am de gând să termin cartea, când mai primesc şi ei recenzia că o tot aşteaptă, când şi când şi mai când?

Aşa că, pentru voi cititori dragi, mi-am luat inima-n dinţi şi am terminat cartea aşa cum se cuvine, adică cu multe lacrimi de fericire, dar şi de tristeţe. Sentimentele amestecate ale unei simple cititoare care plânge ca fraiera când termină o serie atât de bună încât şi-ar dori să fie măcar la fel de lungă ca Instrumnte Mortale.

Trecând pete acest aspect, aici mi-este recenzia şi tot aici îmi sunt şi părerile mult-aşteptate de către voi. Să vă dau şi verdictul concret, citiţi cartea, extrem de bună, poate chiar cea mai bună din triologie.

Nu ştiu ce este cu această triologie, mi-a intrat la suflet aşa din prima şi parcă fiecare carte a fost de cinci ori mai bună decât precedenta. Dacă aş avea cuvinte, le-aş aşterne aici, dar tot ce am sunt aprecieri şi mulţumiri autoarei care a făcut această distopie posibilă.

Multe dezvăluiri incitante, multe scene care-ţi taie respiraţia, multă adrenalină şi suspans. Ce să mai? Tot ce ai putea cere de la o carte plus puţină sare şi piper, aşa de ornament.

„-Tu ai putea să mă faci un om mai bun.

-Iar tu ai putea să mă transformi într-un monstru.”

Rămâi zâmbitor!