Goodreads

„Confuzie. Curiozitate. Panică. Frică. Dar toate erau legate de sentimentul întunecat al deznădejdii, al senzaţiei că lumea s-a sfârşit pentru el, că a fost ştearsă din memoria lui şi înlocuită cu ceva îngrozitor.”

Greşeala mea a fost să mă uit mai întâi la film.

Totul este pe cale să se schimbe…

Când Thomas se trezește într-un loc necunoscut, nu-și amintește decât cum îl cheamă. Mintea îi este ca o foaie albă. În jurul lui se află mai mulți băieți, care îi urează bun-venit în Poiană – un loc înconjurat de ziduri de piatră. La fel ca Thomas, Poienarii nu au nici o idee despre felul în care au ajuns acolo și nici din ce motiv.

Tot ceea ce știu este că, în fiecare dimineață, porțile de piatră către labirintul care îi înconjoară se deschid și că în fiecare seară se închid la loc. Şi, la fiecare treizeci de zile, un nou băiat apare acolo, adus cu un lift. Așadar, Thomas era așteptat.

Cu totul neașteptat, a doua zi este trimisă acolo și o fată – prima fată din grup. Şi mai surprinzător decât sosirea ei este mesajul pe care îl aduce. Thomas ar putea fi mai important decât ar fi crezut vreodată. Numai de-ar putea să scoată la iveală secretele întunecate îngropate înăuntrul minții sale.

Cum spuneam mai sus, m-am uitat la film acum ceva timp cu prietenul meu şi mi-a plăcut într-atât de tare încât să vreau Labirintul: Evadarea de James Dashner chiar dacă nu am auzit decât lucruri urâte despre carte.

Eu scriu acum această recenzie ca să rup odată şi pentru totdeauna acest „mit” cum că ecranizarea ar fi mai bună şi să vă dau câteva motive pentru care, în opinia mea, s-a demonstrat încă o dată că filmul este bătut de carte.

În primul rând, explicaţia din carte (de la final) este mult mai logică decât cea din film. Şi la această fază la care n-am să dau spoil nimănui, spun că ceea ce se spune în film este o apă de ploaie pe lângă ceea ce a vrut autorul de la finalul primei lui cărţi din această triologie.

În al doilea rând, cred că din nevoia de rating (sau ce-o fi ăla, eu nu mă pricep la filme, d-aia vorbesc de cărţi) regizorul a mai înflorit pe ici pe colo aşa încât povestea pare mai fantastică decât oricare alta şi mai plină de acţiune şi suspans, crede el.

Ei bine, în carte evenimentele nu sunt chiar atât de, cum să spun, pline de ele. Eroul nostru principal nu găseşte chestii nemaiîntâlnite şi nu omoară gândaci roboţi cu mâinile goale. Nici vorbă de aşa ceva. El foloseşte chestia aia pe care toţi o avem la îndemână, dar o folosim cam rar, se numeşte creier.

În al treilea rând, cartea îţi oferă posibilitatea de a te afla în mintea personajului, de a înţelege ce înseamnă să nu-şi amintească nimic înafară de cum se mănâncă şi cum se leagă şiretele. La un moment dat, chiar începi să îi înţelegi compotamentul.

Şi ca să spun pe şleau de ce nu cred că mulţi sunt adepţii acestei serii este probabil deoarece autorul foloseşte foarte mult limbaj descriptiv, iar pe majoritatea cititorilor s-ar putea să-i plictisească acest aspect.

Însă pe mine nu m-a deranjat chiar deloc. Mi-a plăcut să am o imagine vizuală clară asupra împrejurimilor şi chiar m-a ajutat să înţeleg mai bine atât acţiunea cât şi comportamentul anumitor personaje.

Toate ca toate, din punctul meu de vedere nu este nimic neînregulă cu seria, din partea mea recomand oricui dornic de puţină acţiune şi aventură să încerce. Nu mai credeţi în mituri, oameni buni! Dacă vrei să citeşti o carte, du-te şi citeşte-o! Formează-ţi propria opinie asupra ei şi nu te lăsa influenţat de alţii!

„Thomas simţi cum se strecoară în el o picătură de curaj. O apucă, se agăţă de ea, îi ordonă să crească. Newt avea dreptate. În seara asta vor lupta. În seara asta vor riposta, odată pentru totdeauna.”

Rămâi zâmbitor!