Recenzie Belzhar de Meg Wolitzer

Titlu: Belzhar

Autor: Meg Wolitzer

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 304

Editura: Trei

Disponibilă: Editura Trei

Goodreads

”Aș vrea să-l întreb: Te-ai gândit la mine în tot timpul ăsta așa cum m-am gândit eu la tine? Dar nu-l întreb. Dacă stăm pur și simplu întinși aici, atât de tandri, atât de ușori, poate că, cine știe, nu va mai trebui să ne ridicăm niciodată, nu va trebui să se termine niciodată.”

---

 

Am primit Belzhar de Meg Wolitzer la un schimb de cărți (dacă ești de mult timp pe blogul meu, atunci ști despre ce vorbesc) și am vrut-o extrem de tare deoarece o văzusem mai înainte la Fragilistic, doar că am considerat-o a fi puțin cam prea scumpă.

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.
Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi „fragili emoţional şi foarte inteligenţi”.
Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.
Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

Probabil că acum te întrebi de ce i-am dat cinci stele dacă majoritatea recenziilor de pe Goodreads spun că autoarea și-a bătut joc de bolile mentale și practic mai nimănui nu i-a plăcut. Bănuiesc că eu iubesc ceea ce alții urăsc.

Chestia este că eu chiar am înțeles mesajul transmis. Bănuiesc că din cauza faptului că și eu am trecut prin clipe grele și știu ce înseamnă să suferi mental și nimeni să nu știe prin ceea ce treci.

Nu consider în mod necesar că autoarea a răstălmăcit sentimentele persoanelor cu probleme mentale, mai mult sau mai puțin grave, deoarece fiecare are propria sa tragedie. Fie că a pierdut pe cineva drag, fie că a supraviețuit unui incendiu/înec etc, pentru persoana în cauză, acela este cel mai traumatic eveniment al său.

Mi-a plăcut foarte tare faptul că în personajul principal, Jam Gallahue, nu se poate avea încredere. Dacă citești cu atenție însemnările psihologului său, îți vei da seama repede de adevărul pe care ea îl ascunde cu atâta grijă.

Personal, cred că povestea a fost construită într-un mod original, un mod în care poți vedea clar de ce suferă personajele noastre, care sunt tragediile lor și care sunt căile de scăpare din acestea.

Am o puternică admirație pentru fiecare dintre ele deoarece nu cred că eu, ca ființă umană care a avut propria tragedie, aș putea să înfrunt experiența Belzharului, mai cu seamă ceea ce se întâmplă la finalul ”călătoriei”.

Toate ca toate, o recomand oricărei persoane capabile să vadă dincolo de aparențe și care poate înțelege că tragedia altuia nu seamănă deloc cu tragedia sa.

Spor la citit și ne auzim cu păreri în secțiunea pentru comentarii!

---

 

”Mintea își joacă feste singură, pentru a putea să rămână întreagă.”

Rămâi zâmbitor,