Titlu: Marţianul
Autor: Andy Weir
Editura: Paladin
Anul apariţiei: 2015
Număr de pagini: 424
Disponibilă: Editura Paladin
Goodreads
„Riscam să mor din cauza toxicităţii oxigenului, deoarece o cantitate prea ridicată de oxigen ameninţa să-mi ardă sistemul nervos, plămânii şi ochii. O moarte ironică pentru cineva într-un costum spaţial rupt: prea mult oxigen.”
Cine ghiceşte unde am văzut Marţianul de Andy Weir pentru prima dată, primeşte satisfacţia de a avea dreptate. Ai zis booktube? Eşti printre cei norocoşi, căci ai avut- inevitabil- dreptate.
Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?
Am sentimentul că aceasta va fi o recenzie lungă lungă -aproape interminabilă- şi de ce? Pentru că vreau să te fac să citeşti afurisita asta de carte prin orice mijloace posibile şi să uiţi că există filmul pentru că reprezintă o mare adunătură de rahat. Dar la partea cinematografică vom ajunge mai târziu. Mia bine te-ai aşeza comod cu o gustare -sau două, sau o sută- pentru că ai ceva de citit.
Să începem cu începutul. Era o zi ploioasă de noiembrie când m-am apucat să citesc o carte mişto cu astonauţi. Stai că glumesc, oarecum, în mare parte, presupun.
În fine. Să vorbim despre Watney. Mark Watney. (vezi ce am făcut acolo?) Probabil că nu am mai văzut un aşa simţ dezvoltat al umorului de Seinfeld încoace. Chiar m-am trezit râzând ca o retardată în gura mare la anumite pasaje. Mama credea că m-am drogat. „Nu, mamă. Sunt bine. Doar o doză de Watney.”la care ea ar fi răspuns „E un fel de Canabis?”,”No, da’ hai du-te cu ale tale..”, doar că nu s-a întâmplat chiar aşa. Dar, hei, sunt scriitoare şi îmi rezerv dreptul să vă ascund adevărul. Ha ha.
„Odată ce-am ajuns acolo, m-am simţit niţel mai încrezător. Toate erau cum le lăsasem. (La ce m-oi fi aşteptat? Să-mi fure marţienii catrafusele?”
Stai că mai am una..
„[12.04] JPL: […] Tot ce tastezi e trimis live peste tot în lume.
[12.15]WATNEY: Uite! O pereche de ţâţe! -> (.Y.)”
Promit că e ultima…
„Mă rog, dacă aş putea să obţin orice îmi doresc, atunci mi-aş dori să mă salveze regina planetei Marte, cea cu piele verde şi totuşi frumoasă, ca să poată afla mai multe despre lucrul căruia pe Pământ i se spune „a face dragoste”.”
Şi mai sunt foarte multe de unde au venit astea, dar le găsiţi voi singuri, cititori isteţi. Da’ ce credeaţi că numai pe voi vă duce capul? Păi Mark ăsta, e botanist. Şi unul al dracului de priceput. Da, aşa e, poate să cultive cartofi pe Marte. E dat dracu!
Lăsând gluma la o parte -poate doar puţin- mi-a sărit în ochi faptul că el chiar îşi doreşte să supravieţuiască. Adică pune-mă pe mine pe Marte şi o să o strig pe mami imediat după ce fac pe mine de frică şi dupaia îmi scot casca şi nu mai respir şi „Adio, Andreea! Ai fost o bloggeriţă mişto dar ţi-a sunat ceasul” şi acum serios, omul ăsta trece prin iad şi înapoi! Pentru că Marte e roşu.. te-ai prins? Bine, poate că nu a fost chiar atât de amuzant. Ideea următoare!
M-a incitat la culme faptul că nu vedeam numai perspectiva lui Mark, ci şi a celor de la NASA de pe Pământ şi a echipajului care se întoarce acasă pe nava spaţială Hermes. Ai tu timp să prinzi firul când citeşti cartea. Şi mai e super tare că nu şti de la început ce şi cum s-a întâmplat (aşa ca în căcăciosul ăla de film) afli abia pe la jumătatea cărţii. Asta da joacă cu mintea tinerilor aspiranţi să ajungă în Cosmos.
Acum, aruncând o privire înapoi, realizez că naraţiunea a constat 70% în elemente ştiinţifice (chimie, extrem de multă chimie) care în alt context n-ar fi avut nici o noimă pentru mine, cred că m-ar fi luat şi somnul dacă ar fi s-o dăm pe faţă. Dar, dintr-un oarecare motiv ceresc, ştiut doar de fiinţele divine, n-am mai fost aşa de tare ţinută cu sufletul la gură de când m-am uitat la Prison Break.
Deci au fost atâtea răsturnări de situaţie de am crezut că Mark ăsta are vreun duşman ceresc care aruncă cu ghinion în el. „Poc, poc, prrr, ia de aici, marţainul dracului ce eşti!” Şi mereu a scăpat aşa ca prin urechile acului, asta m-a făcut să citesc şi să tot citesc de am terminat-o în două zile. Şi n-am să te mint, e o carte dată dracului de groasă!
Informaţiile -pe care era evident să le includă căci aprox. toată lumea care citeşte este o adunătură de nătărăi care nu ar supravieţui la mate-info nici o săptămână, fără jigniri. Pentru cei de la mate-info, high-five! Ştiu că e greu, capul sus că trece!- şi acţiunea aşa mişto structurată au făcut o îmbinaţie perfectă şi au reuşit să nu mă plictisească deloc deşi eu mă plictisesc şi când dorm.
Că tot am zis mai la început că o să arunc şi două-trei vorbe despre film, am să le aştern aici. Înţeleg perfect că arta cinematografică este total diferită de cea literară şi nu încerc în niciun fel sau chip să jignesc, dar regizorul ăsta (Dumnezeu cu mila că nici nu-mi pasă cine e!) a luat cartea, i-a rupt paginile, a rămas cu 5 paragrafe şi le-a făcut film. „Mai mult de atât mi-e silă să citesc! Vezi câta cartea e? Ia-mi o propoziţie din fiecare capitol şi facem film bun!” Cred că aşa s-a născut The martian (the movie) 2015. Ştiu că nu puteau să includă 400 de pagini în 2h, dar parcă nici aşa bătaie de joc. Scene puse aiurea, filmat prost, actor naşpa. Şi la Fifty Shades m-am simţit mai bine.
Toate ca toate, cultura mea generală este acum îmbogăţită şi dacă NASA mă trimite vreodată pe Marte şi nişte nătărăi mă uită acolo, ştiu cum să cultiv cartofi ca să nu mor de foame! YAS!
„Sunt sigur că va trebui să ajustez cursul în timp ce mă deplasez efectiv. Niciun plan nu rezistă după primul contact cu inamicul.”
Rămâi zâmbitor!
Andreea Paunescu 
Lasă un comentariu