Recenzie Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu

 

12314031_906984929384280_8102017234356898317_n.jpg

Titlu: Stresul dintre orgasme

Autor: Ana Mănescu

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 176

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Editura Herg Benet

5stars

 

 

Goodreads

„Stresul din metrou, dintre clienţi, dintre trimestre, dintre biroul tău şi cel al lui taică-tu. Stresul care te doboară când închizi vioara-n husă. Stresul că nimeni nu crede în tine şi stresul că mai ales tu nu o faci.”


 

Când e vorba de cărţile Anei, mai dacă am cuvinte să încropesc o introducere, apăi o recenzie întreagă! Ce să scriu? Ştiu cuvinte suficient de intelectuale încât să cuprindă un amalgam de sentimente mai mare decât Universul în plină expanisune? Probabil că nu.

Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Exact cum ne-a obişnuit Ana până acum, „Stresul dintre orgasme” nu cuprinde fraze, nu cuprinde cuvinte, nici măcar sunete n-are. Este compus în întregime din sentimente.

Nu sunt propoziţiile pe care le citeşti, ci sentimentele pe care le ai atunci când o faci.

Nu poţi să spui niciodată că Ana face poveşti, de dragoste, de ficţiune, de orice. Ana face sentimente pe care ţi le serveşte pe o tavă de argint alături de un bileţel pe care scrie „o să folosesc cuvinetele că pe un bisturiu şi o să-l mânuiesc cu atâta graţie încât când vei ajunge la finalul cărţii vei simţi că tocmai ai fost operat pe cord deschis. P.S. Nu garantez că inima ta îşi va mai reveni vreodată.”

„Am vrut să ies din iadul meu în raiul ei şi nu am ştiut că drumurile noastre nu se pot intersecta niciodată.”

Este felul în care te face să găseşti o parte din tine în fiecare personaj. E modul în care oamenii îşi pun amprentele pe corpul tău, pe viaţa ta, pe inima ta. Asta creează Ana. Un tatuaj permanent în sufletul tău. Pentru că te regăseşti mult prea mult în ce scrie ea şi mai presus de toate, ştii că nu eşti singur. Că poate cineva mai simte la fel. Că mai poţi să scapi.

De aceea citesc eu cărţile Anei. De aceea am sărit atât de tare că am dat cu capul de tavan când am primit Stresul dintre orgasme. Pentru că tânjesc să simt, tânjesc la câteva cuvinte care să mă facă să vreau să-mi rup inima pentru că simt la fel. Pentru că nu vreau să recunosc, dar m-am născut stresată.

„Se holba la mine cu ochii semilune verzi şi mi-am dat seama că aş putea să o privesc o veşnicie. Să o ascult o eternitate. Să o sărut până când se nasc furtuni şi vîrtejuri în gurile noastre, până ne inundă limbile şi se revarsă pe bărbii.”

Nu ştiu cum aş putea să rezum asemenea carte. Pot fi sentimentele rezumate? Chiar şi atunci când le simţi ca o tornadă? Când nu se mai manifestă doar în inimă ci acaparează tot corpul? Cum rezumi aşa ceva? Mă întreb sincer…cum?


 

 

„Pentru unsprezece minute m-am cufundat în umărul ei, în sânul ei încă ud; şi picăturile curgeau şi balta se mărea, ne înfrigura, ne acoperea şi în timp ce mă înecam singurul meu regret era că nu trăisem şi nu murisem într-un orgasm.”

Rămâi zâmbitor!

 

 

Anunțuri

Zi după zi de David Levithan

12345517_910140659068707_2392554007724668156_n

Titlu:Zi după zi

Autor: David Levithan

Număr de pagini: 316

Anul apariţiei: 2014

Editura: Trei

Disponibilă: Librăria Online Librex

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„La un moment dat – mai ţii minte? – mi-ai spus să mă mişc puţin, ca să fiu în lumina lunii. „Îţi face pielea să strălucească”, ai spus. Şi aşa m-am simţit. Strălucitoare. Pentru că te uitai tu la mine, împreună cu luna.”


 

Surprize, surprize. Am aflat de Zi după zi de David Levithan tot de pe booktube! Şi laudele nu se mai opreau din fluxul lor abundent încât am ştiut că a venit timpul să o citesc cu orice preţ!

Un adolescent care-si spune, simplu, A, se trezeste in fiecare dimineata intr-un alt trup, traind o alta viata. Niciodata nu e prevenit in legatura cu locul unde se va afla sau persoana in trupul careia va fi. A s-a impacat cu situatia lui si chiar si-a stabilit cateva reguli „de supravietuire“: Niciodata sa nu se ataseze prea tare. Sa evite sa fie remarcat. Sa nu se implice. Totul pana intr-o zi cand se trezeste in corpul lui Justin si o cunoaste pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplica. Pentru ca, in sfarsit, a gasit pe cineva alaturi de care vrea sa ramana pentru totdeauna, zi dupa zi.

La început mi-a fost puţin incomod faptul că nu m-aş fi putut ataşa de nimeni. Adică era pentru mine o treabă grea, care am acelaşi corp în fiecare zi, măcar să percep că totul este trecător. Dar în ciuda acestor inconveniente, personajul principal (dacă-mi pot permite să-l numesc aşa, deşi cred că pot) a avut curajul chiar să se îndrăgostească.

În primul şi-n primul rând, m-a făcut să arunc o privire asupra priorităţilor mele în viaţă. Cunoscând atâtea vieţi diferite, dar totuşi găsind o mică frântură din mine în fiecare poveste m-a făcut să mă dau un pas înapoi şi să mă uit la propria mea existenţă, realizând astfel cât de conştient îmi arunc viaţa la gunoi.

Zilele mele sunt aproximativ identice, cu mici schimbări de genul astăzi dau cu aspiratorul şi mâine bag rufe la spălat. Nu călătoresc înafara cărţilor, nu fac nimic spontan, nu înot, nu ţip, nu dansez. Dar ce fac? Oh, exist. Dar nu prea.

Bănuiesc că niciodată nu poţi şti cu adevărat cine eşti tu. Cu un corp sau cu mii de alte corpuri. Cine eşti tu în interior? Sub scoarţa care te protejează. Sub tu-ul pe care-l ştiu prietenii tăi, cel pe care-l ştie familia ta sau cel pe care-l ştie animalul tău de companie. Tu, ca fiinţă, cine eşti? Cred că nici tu nu şti ,de fapt. E în regulă, nici eu nu ştiu. Dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să aflu.

„E greu atunci când eşti într-un singur corp să-ţi dai seama cum e de fapt viaţa. Eşti foarte ancorat în cine eşti. Dar când în fiecare zi eşti altcineva… intri mai mult în contact cu universul. Vezi că cireşele au gust diferit pentru oameni diferiţi.”

M-a intrigat acest element al misterului. Nu ai avea niciodată cum să ştii în corpul cui îşi va face veacul pentru o zi personajul, unde va merge mâine, pe cine va întâlni sau ce viaţă va schimba. Totul se rezumă la prezent, la astăzi, la aici şi la acum.

„Asta e problema când te afli în fiecare zi în alt corp- povestea există, dar nu e vizibilă. Trebuie să fie diferită de ultima dată, pentru că eu sunt diferit.”

Finalul a fost superb. Am plâns ca o fraieră, dar dacă mă întrebi de ce, nu am un răspuns. Niciodată nu mi-a lăsat o carte sentimente atât de confuze. Deoarece a fost pe jumătate tristă şi pe jumătate fericită, nu aş şti pentru ce am plâns mai tare. Nu vreau să dau prea multe detalii, dar m-a dat peste cap!

Toate ca toate, conceptul acesta este magnific! Îţi deschide ochii larg şi te face să îţi dai seama câte oportunităţi ratezi în viaţă doar pentru că eşti constant în acelaşi loc. Chiar nu ştiu dacă există vreo continuare, trebuie să certecetz treaba asta.  Până atunci, o recomand oricui crede că viaţa sa nu este suficientă.


 

„E  ca şi cum atunci când iubeşti pe cineva, acel cineva devine raţiunea ta de a fi. Şi poate că e invers, poate fiindcă am nevoie de o raţiune de a fi m-am îndrăgostit de ea. Dar nu cred că e asta. Cred că aş fi mers înainte, orb latoate, dacă nu s-ar fi întâmplat să o întâlnesc.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

 

 

Recenzie Miss Peregrine de Ransom Riggs

12246840_900737543342352_61185333461342758_n

Titlu: Miss Peregrine

Autor: Ransom Riggs

Editura: Art/ Youngart

Număr de pagini: 392

Anul apariţiei: 2013

Disponibilă: Youngart

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„Dacă toţi sorii s-ar stinge, în afară de soarele nostru, câte vieţi ne-ar lua să ne dăm seama că am fost singuri tot timpul? Mereu am ştiut că cerul e plin de mistere- dar abia acum mi-am dat seama câte existau şi pe Pământ.”


 

Am vrut foarte tare să citesc Miss Peregrine de Ransom Riggs chiar dacă sunt cea mai fricoasă fiinţă în viaţă şi mă sperii la orice film cu efecte proaste. De asemenea, copiii „fantomă” sunt slăbiciunea mea pe viaţă! Mor de frică oricând aud  asemenea subiecte.

O tragedie îl aruncă pe tânărul Jacob, în vârstă de doar şaisprezece ani, pe o insula izolată. Aici descoperă ruinele căminului “pentru copii deosebiţi” al domnişoarei Peregrine. Pe măsură de Jacob înaintează pe holurile şi prin dormitoarele parăsite, îşi dă seama că  cei care s-au adăpostit cândva acolo au fost mai mult decât deosebiţi. Poate că nu întâmplător au fost trimişi într-un loc uitat de lume. Şi, oricât de bizar ar suna, ar putea fi încă în viaţă. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburătoare, care-I va încânta pe adulţi, pe tineri şi pe toţi cei care vor să se bucure de o aventură în lumea umbrelor. 

M-a încântat faptul că nu trebuie să intrii extrem de adânc în acţiune ca să-l cunoşti pe Jacob, personajul principal. Încă din primele capitole îţi dai seama cum stă treaba cu el.

„Părinţii mă tratau ca pe un suvenir de familie fragil, abţinându-se să se certe sau să se arate agitaţi de faţă cu mine, de teamă să nu mă sparg în mii de cioburi.”

Asemenea şi cu bunicul lui Jacob.

„-Îşi ascundea bine secretele, nu-i aşa?

-Glumeşti? Omul era o adevărată fortăreaţă din punct de vedere emotiv.”

Pentru primele 100 de pagini am simţit că mor. Atât de încet se mişca acţiunea încât am vrut să dau cu cartea de pereţi, să îi rup paginile, să o pun pe foc şi să dau cenuşa la găini.

Nici chiar aşa, hai să nu exagerăm! Dar a mers atât de încet încât mai aveam puţin şi adormeam. Dar am răzbătut şi răbdarea mea s-a dovedit a fi eficientă pentru că de la pagina 100 totul s-a întors cu fundul în sus şi eram disperată să văd ce se mai întâmplă.

La început nu aveam idee ce mama dracului se petrece! Eram în cea mai mare stare de confuzie a vieţii mele, dar toate întrebările mi-au fost răspunse încetul cu încetul.

Prima data când am început să o citesc tremuram de frică şi a trebuit să dorm cu lampa de citit aprinsă deoarece nu aş fi putut să stau singură în întuneric. Chiar am dormit cu căţeluşa mea în pat, ţinând-o strâns îm braţe. Sunt şi eu copil, ştiu.

Dar consider că dacă nu m-ar fi speriat de moarte nu ar mai fi avut farmec. Aşa că totul e ok. Ransom Riggs, te iert.

Ceea ce mi sa părut cel mai interesant a fost că pozele au fost în perfectă concordanţă cu acţiunea. Nu ştiu cum s-a reuşit aşa ceva, dar ador cărţile cu ceva ilustraţii şi acestea au fost mai mult decât sugestive şi grozav de folositoare!

Ce-aş mai avea de spus ar fi povestea de dragoste a lui Jacob cu unul dintre copii, m-a emoţionat extrem de tare şi este atât de frumos construită şi structurată încât nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de iubirea lor, aproape posibilă, dar şi aproape imposibilă.

„În plus, mai era şi felul în care se uita la mine, zâmbindu-mi cu toată fiinţa, sau gesturile timide ca datul părului pe spate, care mă făceau s-o urmez, s-o ajut, să fac ce voia. Eram pierdut, n-aveam nici o şansă.”

Toate ca toate, consider că a fost o balanţă perfectă între începutul foarte lent şi sfârşitul extrem de alert. I-am acordat 5 steluţe pentru că nu am văzut nimic neîregulă cu această carte şi chiar dacă m-a speriat la culme, am realizat că nu aveam deloc motive reale să mă tem.


 

„Când cineva nu te lasă să intri, la un moment dat nici tu nu mai baţi la  uşă. Înţelegi ce vreau să zic?”

Rămâi zâmbitor!

1343881