Titlu: Stresul dintre orgasme
Autor: Ana Mănescu
Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 176
Anul apariţiei: 2015
Disponibilă: Editura Herg Benet
Goodreads
„Stresul din metrou, dintre clienţi, dintre trimestre, dintre biroul tău şi cel al lui taică-tu. Stresul care te doboară când închizi vioara-n husă. Stresul că nimeni nu crede în tine şi stresul că mai ales tu nu o faci.”
Când e vorba de cărţile Anei, mai dacă am cuvinte să încropesc o introducere, apăi o recenzie întreagă! Ce să scriu? Ştiu cuvinte suficient de intelectuale încât să cuprindă un amalgam de sentimente mai mare decât Universul în plină expanisune? Probabil că nu.
Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.
Exact cum ne-a obişnuit Ana până acum, „Stresul dintre orgasme” nu cuprinde fraze, nu cuprinde cuvinte, nici măcar sunete n-are. Este compus în întregime din sentimente.
Nu sunt propoziţiile pe care le citeşti, ci sentimentele pe care le ai atunci când o faci.
Nu poţi să spui niciodată că Ana face poveşti, de dragoste, de ficţiune, de orice. Ana face sentimente pe care ţi le serveşte pe o tavă de argint alături de un bileţel pe care scrie „o să folosesc cuvinetele că pe un bisturiu şi o să-l mânuiesc cu atâta graţie încât când vei ajunge la finalul cărţii vei simţi că tocmai ai fost operat pe cord deschis. P.S. Nu garantez că inima ta îşi va mai reveni vreodată.”
„Am vrut să ies din iadul meu în raiul ei şi nu am ştiut că drumurile noastre nu se pot intersecta niciodată.”
Este felul în care te face să găseşti o parte din tine în fiecare personaj. E modul în care oamenii îşi pun amprentele pe corpul tău, pe viaţa ta, pe inima ta. Asta creează Ana. Un tatuaj permanent în sufletul tău. Pentru că te regăseşti mult prea mult în ce scrie ea şi mai presus de toate, ştii că nu eşti singur. Că poate cineva mai simte la fel. Că mai poţi să scapi.
De aceea citesc eu cărţile Anei. De aceea am sărit atât de tare că am dat cu capul de tavan când am primit Stresul dintre orgasme. Pentru că tânjesc să simt, tânjesc la câteva cuvinte care să mă facă să vreau să-mi rup inima pentru că simt la fel. Pentru că nu vreau să recunosc, dar m-am născut stresată.
„Se holba la mine cu ochii semilune verzi şi mi-am dat seama că aş putea să o privesc o veşnicie. Să o ascult o eternitate. Să o sărut până când se nasc furtuni şi vîrtejuri în gurile noastre, până ne inundă limbile şi se revarsă pe bărbii.”
Nu ştiu cum aş putea să rezum asemenea carte. Pot fi sentimentele rezumate? Chiar şi atunci când le simţi ca o tornadă? Când nu se mai manifestă doar în inimă ci acaparează tot corpul? Cum rezumi aşa ceva? Mă întreb sincer…cum?
„Pentru unsprezece minute m-am cufundat în umărul ei, în sânul ei încă ud; şi picăturile curgeau şi balta se mărea, ne înfrigura, ne acoperea şi în timp ce mă înecam singurul meu regret era că nu trăisem şi nu murisem într-un orgasm.”
Rămâi zâmbitor!
Andreea Paunescu 