Recenzie Întreab-o pe Alice (Autor Anonim)

12645009_931769956905777_4835172512984620010_n.jpg

Titlu: Întreab-o pe Alice

Autor: Anonim

Editura: Art

Număr de pagini: 184

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Youngart

5stars

Goodreads

„După ce ai consumat prima dată, nu mai există viaţă fără droguri. E o existenţă forţată, lipsită de culoare, nefiresc de goală.”


 

Subiectul dependenţei de droguri în rândul adolescenţilor m-a ţinut întotdeauna în priză şi consider că Întreab-o pe Alice este una dintre cele mai cutremurătoare poveşti pe care am citit-o până în prezent.

Întreab-o pe Alice este povestea fascinantă și în același timp terifiantă a unei adolescente care se confruntă cu problemele obișnuite ale vârstei: își dorește să fie populară, să aibă un prieten, i se pare că ar trebui să țină o cură de slăbire etc. Dar viața i se schimbă radical în momentul în care începe să consume droguri. 

Emoționant și sensibil, jurnalul ei este mărturia cutremurătoare a luptei cu dependența, care o pune în situații dintre cele mai periculoase. Tânăra va înfrunta viața pe stradă, violența, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorința de a duce o viață normală. 

Mi-a deschis ochii foarte larg faptul că totul începe cu o fată obişnuită, care puteam fi eu sau tu sau copilul tău, şi care se întâmplă să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit şi cel mai evident, cu anturajul nepotrivit.

Ceea ce se întâmplă cu noi toţi la vârsta asta, am realizat, e că avem impresia că nimeni nu a mai trecut prin ceea ce am trecut noi. Că nimeni niciodată n-a mai simţit o aşa trădare când l-a înşelat iubitul/iubita, că nimeni n-a mai luat un 4 la testul de la matematică, că numai pe noi nu ne înţeleg părinţii.

Dar bineînţeles că nu este tocmai aşa. Doar că ai noştri nu au avut „luxul” refugiilor noastre. Noi avem şansa -sau neşansa- să fim o generaţie libertină. Dar unde ne duce asta, mai exact?

„Înainte credeam că sunt singura care simte lucruri, dar în realitate sunt doar o părticică infimă dintr-o omenire plină de durere. E mai bine că majoritatea  oamenilor sângerează pe dinauntru, altfel lumea asta ar fi un pământ crud şi mânjit de sânge.”

Apoi realizăm că am greşit. Realizăm că viaţa e dură şi că avem nevoie de mami şi de tati. Că singurele braţe care ne strângeau fără intenţia de a ne sugruma erau ale părinţilor. Aşa că, adunând ultimele puteri şi punându-le în paşi, ne întoarcem ruşinoşi acasă. Ştiind că orice ar fi, uşa e deschisă.

„Apoi am vorbit cu Alice, pe care am cunoscut-o când stăteam drogată pe bordură. Nu ştia dacă fuge de ceva sau dacă fuge către ceva, dar a recunoscut că-n adâncul sufletului ei voia să se întoarcă acasă.”

Cel mai trist am găsit faptul că tânăra şi naiva fată nu a simţit deloc dragostea pe când se droga. Dacă făcea sex? Oh, desigur. Dacă-i păsa când, unde, cu cine sau măcar dacă se proteja? Bineînţeles că nu. Dacă era violată atunci când nu avea putere nici măcar să-şi amintească a doua zi ce i s-a întâmplat, dar să mai şi riposteze? Mult prea des.

„Sângele unui bărbat îngheaţă repede când nu e nimeni prin preajmă care să-l încălzească.”

Toate ca toate, Întreab-o pe Alice este o poveste de viaţă într-adevăr cutremurătoare. Şi poate că e greşit să o numesc aşa, mai degrabă i-aş spune „lecţie de viaţă” pentru că cineva a scris cartea asta ca noi, ceilalţi adolescenţi rebeli şi libertini să învăţăm din greşelile sale.

Câţi oameni mai trebuie să moară? Câte fete să mai fie violate? Câţi copii să mai fie păcăliţi să vândă droguri la colţ de stradă? Câte boli să se mai răspândească? Cât şi mai cât până să facem ceva, să deschidem ochii, să ne educăm copiii? Cât?


 

„Pun pariu că-i mai greu să faci rost de anticoncepţionale decât de droguri- ceea ce arată cât de varză e lumea asta de fapt!”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Recenzie Endgame. Jocul Final: Cheia Cerului de James Frey, Nils Johnson-Shelton

12376562_910105002405606_4976221182788322364_n

Titlu: Endgame. Jocul Final: Cheia Cerului

Autori: James Frey, Nils Johnson-Shelton

Editura: Trei

Număr de pagini: 504

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Librăria Online Libris

5stars

Goodreads

„Fericirea, satisfacţia, mulţumirea, toate astea creează un văl- subţire, dar convingător- aruncat deasupra suferinţei. Sub el aşteaptă mereu suferinţa.”


Recenzia pentru Endgame, volumul I, Convocarea este disponibilă dând click pe titlu.

Au rămas nouă Jucători. Dar Jocul s-a schimbat.

Să străbaţi lumea, să lupţi, să Joci…

Să uiţi.

Citeşte cartea.
Găseşte indiciile. Descifrează enigma.
Există un singur câştigător.
Jocul Final e real.
Jocul Final a început.

Jocul Final e aici.
Lumea începe să se năruie, să se destrame, s-o ia razna.
Dar Jucătorii continuă să Joace.

Cheia Pământului a fost găsită. Două chei – şi nouă Jucători – rămân.
Cheile trebuie găsite şi doar un singur Jucător poate să câştige.

Exact când credeam că povestea Jocului Final nu mă poate surprinde mai mult, ghici ce? A făcut-o.

Având în vedere că este volumul doi al unei serii, nu am de gând să intru prea mult în detalii cu subiectul şi dacă nu eşti familiar cu acest concept, mai bine ai citi recenzia primului volum mai întâi de toate.

Niciodată nu m-a pasionat violenţa sau acţiunea sau orice implică uciderea oamenilor, arme, războaie, lupte. Mă îngrozesc la culme. Mai ales că sunt doar Jucători cu vârste relativ mici, adolescenţi care s-au antrenat toată viaţa să lupte cu lupii şi să scoată ochii oamenilor cu furculiţe.

În orice caz, nu acesta este punctul relevant. Unde anume voiam să ajung? Ah, da. Chiar dacă nu am fost niciodată pasionată de asemenea „circumstanţe”, mi-a plăcut mult mai mult decât m-aş fi aşteptat vreodată.

Drept urmare am ajuns să devorez ambele volume cu aceeaşi sete cu care aş fi ăcut-o cu o distopie sau un roman de dragoste.

„Viitorul e un joc. Timpul e una dintre reguli.”

Nu ştiu cum să-mi formulez ideile astfel încât să nu dau prea multe indicii în legătură cu evenimentele din acest volum, dar şi să te fac să-l citeşti pentru că merită extrem de tare!

Ca să fiu complet sinceră şi să arunc cărţile pe faţă, nici nu înţeleg de ce citeşti recenzia asta şi nu citeşti cartea în sine. Pentru că, dacă ai citit primul volum, e clar că trebuie să ştii ce se întâmplă în al doilea. Ştiu că te macină. Ştiu. Been there, done that.

Toate ca toate, volumul doi a fost chiar mai bun decât primul. M-a lăsat cu sufletul la gură, m-a făcut să plâng mai mult decât să râd şi am visat noaptea numai că împuşc oamenii şi îmi salvez viaţa.


 

„Frica este singura constantă, şi tocmai de aceea ar trebui să-i dăm ascultare. S-o îmbrăţişăm. S-o păstrăm cu noi. S-o îndrăgim.”

Recenzia a fost realizată datorită Librăriei Online Libris, care în urma colaborării , mi-a oferit Endgame. Jocul Final: Cheia Cerului. Pe site-ul Libris, puteţi găsi cărţi online în engleză şi/sau română ce aparţin unor edituri cunoscute din diverse domenii.

Rămâi zâmbitor!

1343881

Recenzie De vorbă cu Emma de Vitali Cipileaga

12495224_924139994335440_617963755965408039_n

Titlu: De vorbă cu Emma

Autor: Vitali Cipileaga

Anul apariţiei: 2015

Editura: Bestseller

Număr de pagini: 192

Disponibilă: Librăria Online Librex

5stars

Goodreads

„O iubeşti şi înţelegi că… cum altfel, dacă nu cu ea? Doar ea.”


 

Sinceră să fiu, habar nu aveam până acum o săptămână sau două că „De vorbă cu Emma” de Vitali Cipileaga chiar există, mai ales în format fizic. Văzusem eu ceva citate pe Tumblr, dar nu ştiam de unde provin, însă dădeam reblog căci îmi plăceau. Apoi am văzut pe pagina de Facebook a Librăriei Online Librex un citat ce-l întâlnisem pe Tumblr de câteva ori şi mi-am zis că trebuie să am cartea. Acum. Chiar acum.

Cine am fi noi fără dragoste? Cum ar fi dragostea fără noi? Într-o lume a iubirii și a poveștilor de viață, Emma, femeia rebelă și inocentă în același timp, caută răspunsuri la propriile întrebări. O ajută să le găsească Greg, bărbatul creator și omul ei de încredere, alături de care trăiește bucurii și dezamăgiri, redate în dialoguri și reflecții. Lângă el, ea e caldă ca o ploaie de vară sau rece ca un sloi de gheață. Conflictul pe muchie generează trăirile femeii – ale Emmei, și, implicit, ipostazele în care ea ripostează sau încheie armistiții. Cu siguranță însă, nu există o altă cale de mijloc decât dragostea.

– Mă iubești?

– Mai mult decât vreodată.

– Și totuși pleci?

– Da! Pentru că mă lași să fac asta…

Emmei îi este teamă de singurătate. Ea vrea să râdă cu el din același motiv. Ea ține minte săruturile pe care nu i le-a dat. Ea vrea să fie fericită în patul lui. Ea știe că cele mai bune vinuri se beau în doi. Ea caută să construiască poduri peste neînțelegerile din trecut. Ea vrea să meargă desculț pe malul mării. Sunt momente când revine la acea îmbrățișare din trecut, la plimbările nocturne, la momentele în care a râs și la cele în care a suferit. Și momente în care își poartă gândul undeva departe sau se bucură fericită de prezent. Iubindu-l pe Greg sau trăindu-și emoțiile. Ea caută un loc sfințit de dragoste. Ea se întoarce mereu la el.

M-a făcut foarte tare să-mi amintesc de cărţile Anei Mănescu. A fost extrem de revigorant pentru mine să retrăiesc acel amalgam de sentimente pe care doar un scriitor bun ţi-l poate transmite.

Mai presus de toate, mi-a fost dor să simt că trăiesc o carte. Să pot să zic „băi, asta e filosofia mea de viaţă, cum m-o fi nimerit?” şi chiar mai mult decât atât, m-a făcut să înţeleg că dragostea fără certuri ar fi plictisitoare.

„-Aşa şi nu am devenit femeia pe care o visai. Dar am devenit femeia pe care ţi-o vei aminti mereu.”

Pentru ca doi oameni să ajungă să fie fericiţi până la final, cu toţi copiii şi nepoţii şi strănepoţii şi restul neamului cel mare, trebuie mai întâi să lupte. Nu ai cum să găseşti un om şi să zici „asta e, îmi petrec restul vieţii cu x” şi apoi la prima greutate să fugi mâncând pământul.

„De vorbă cu Emma” de Vitali Cipileaga nu prea te învaţă cum să treci peste conflicte sau să le viţi, ar fi inuman şi imposibil să nu existe diferenţe de opinii, ci îţi arată că poţi să treci peste dacă într-adevăr îţi pasă.

La orice suiş există coborâş, firesc, nu-i aşa? Ei bine, important este cum gestionezi tu situaţia. Tocmai de aceea, cartea asta are cele mai bune sfaturi de la Biblie încoace.

„Ea ştie că el îi va spune că totul va fi bine, iar el înţelege că fără ea ar fi un nimeni. Toate celelalte sunt doar mărunţişuri spulberate de vânt.”

Abia a început anul 2016 şi eu deja o declar cartea mea favorită pe anul ăsta. De ce? Pentru că este chiar atât de bună.

Mai are rost să zic că am citit-o în două ore, imediat cum am venit de la poştă? Probabil că nu. Cine mă cunoaşte, ştie că aşa am făcut.

Nu am cuvinte să fac propoziţii şi să spun tot ce am pe uflet, căci m-a lăsat fără silabe. Oare am nevoie de ele? De cuvinte? De silabe? De fraze? Probabil că nu. Despre cartea asta nu prea poţi vorbi. În schimb, poţi simţi. Tare şi apăsat unde doare cel mai rău. Exact acolo, fix ăn inimă.

Şi de ce? Pentru că te atinge mai tare decât orice emoţie avută până acum. Pentru că vorbeşte deschis despre realitatea noastră de a fi, despre cât de umani suntem când ne pierdem cu firea şi despre cât de tare regretăm apoi. Despre cum ne despărţim numai ca să ne împăcăm şi despre cum plecăm ca să avem unde ne întoarce.

Oamenii sunt fiinţe complexe, nu îi vei înţelege niciodată. Şi poate nu avem nevoie să fim înţeleşi pe deplin, poate avem nevoie doar să ne dăruim cuiva care ne va completa. Cineva care ar putea fi acolo atunci când îţi este cel mai greu. Îţi imaginezi asta? Cineva care vine şi nu mai pleacă niciodată. Aproape că pare un vis, dar nu este imposibil de atins.

Toate ca toate, nici o carte ca aceasta. O recomand oricui, indiferent de vărstă, credinţă sau sexualitate. Pentru că e potrivită pentru oricine e capabil să-şi deschidă porţile sufletului pentru câteva pagini, puţin mai multe cuvinte şi miliarde de sentimente inăbuşite între pagini.

„Înţeleg că fără tine n-aş fi eu, cel de acum. Înţeleg că fără mine nu ai fi tu, cea dintotdeauna. Înţeleg că fără noi nu ar fi nimic. Şi înţeleg că din marea dragoste ,aş transforma, aş crea, aş face orice pentru tine. Că tu eşti femeia pentru care vreau să trăiesc.”


 

Rămâi zâmbitor!

1343881