Titlu: O poveste haioasă
Autor: Ned Vizzini
Editura: YoungArt
Anul apariției: 2006 (2014 în România)
Număr de pagini: 390
„Cine nu s-a gândit să se sinucidă copil fiind? Cum să crești într-o lume ca asta și să nu te gândești niciodată la așa ceva?„
Acest titlu a rezonat puternic cu adolescenta din mine, poate că tocmai de aceea nu am putut lăsa cartea jos. Luptându-mă eu însumi cu depresia încă de la o vârstă fragedă în care nu prea înțelegeam ce e viața asta și de ce ar trebui să mă bucur de fapt, mi-aș fi dorit să fi descoperit cartea aceasta atunci și știu că m-ar fi ajutat enorm să nu mă simt singură sau nevalidată.
În ciuda titlului, narațiunea atinge subiecte delicate ale sănătății mintale și conturează cu o doza de amuzament tema sinuciderii și a gândurilor obsesiv compulsive. Descrierea mai jos:
Craig Gilner are 15 ani şi ambiţia l-a aşezat pe drumul visat. Are tot ce-şi poate dori un tânăr de vârsta lui – o familie iubitoare şi un loc la unul dintre cele mai prestigioase licee din Manhattan –, dar fericirea întârzie să apară.
Odată prins în caruselul competiţiei şi al temelor pentru şcoală, viaţa devine pentru Craig un coșmar: se confruntă zi de zi cu tulburări de alimentaţie şi de somn, consumă marijuana, îşi accentuează starea de nefericire visând la iubita celui mai bun prieten al său şi se plimbă de la psiholog la psiholog sperând la marea Schimbare, care să-i facă viaţa suportabilă.
Dar schimbarea nu apare până când, în toiul unei crize, Craig ajunge să-i cunoască pe pacienţii de la secţia de psihiatrie a unui spital din Manhattan. De la aceştia tânărul învaţă cum să-şi înfrunte temerile şi să privească viaţa cu mai multă îngăduinţă.
Am început să o citesc cu un scepticism ieșit din comun pentru mine, credeam că o să fie doar o altă comedie cu adolescenți și cu toții știm că am văzut deja prea multe care seamănă prea tare. Ei bine, mare mi-a fost mirarea când am realizat că mă înșelasem amarnic!
O poveste haioasă de Ned Vizzini a fost tot ce nu am crezut niciodată că o să fie. M-am simțit atât de apropiată de personajul principal și complet de în asentiment cu tot ceea ce simțea. M-a făcut să înțeleg că depresia nu are în mod necesar un punct de plecare și că nu trebuie niciodată să compari cel mai rău lucru care ți s-a întâmplat ție cu al altcuiva. Și chiar dacă există lucruri mult mai rele, asta nu invalidează deloc experiențele pe care le-ai trăit tu. Suntem oameni diferiți, drept urmare rănim și suntem răniți în moduri diferite, dar egal dureroase pentru limita de durere pe care o poate suporta oricare din noi.
Așadar, ne sunt prezentate viețile altor pacienți de la secția de psihiatrie pentru adulți și problemele cu care se confruntă ei (sau motivul pentru care sunt internați acolo). Prin urmare, de aici încep și lecțiile noastre legate de a privi viața cu ochi mai blânzi.
Nu o să intru în amănunte deoarece povestea merită digerată pe îndelete de unul singur. O să închei prin a recomanda titlul oricărui cititor care se confruntă sau nu cu sine însuși și care s-ar putea să aibă nevoie de un mic pick-me-up.
„Singura diferență este că ele nu constituie o opțiune valabilă în acest moment, sunt doar o posibilitate, așa cum tot posibilitate este și că aș putea să mă fac praf și pulbere chiar în momentul imediat următor și să mă risipesc prin univers ca o conștiință omniscientă. Doar că acum nu e momentul.„
Rămâi zâmbitor,
Andreea Paunescu 