Început de capitol

-Tot ce vreau eşti tu. Mă iubeşti?

-Da.

-O să-mi acorzi altă şansă?

Simţeam cum îmi pierd respiraţia în faţa greutăţii acelor cuvinte. Am îghiţit in sec.M-am uitat în ochii lui şi-am tăcut. Şi ce-aş fi putut spune? Era în faţa mea , rugându-mă să-l iert. Îmi imaginasem de atâtea ori cum se va desfăşura această scenă. Odată am sperat că va apărea cu flori si ciocolată la uşa casei mele ,dar nu jucăm în nici o comedie romantică. Sau poate m-ar fi văzut întâmplător pe stradă şi amintirile ar fi venit înapoi lovindu-l cu fluturi în stomac sau cu o durere puternică în inimă. Genul acela de durere care nu te lasă să respiri , genul acela de durere în care nu îţi poţi controla lacrimile şi doar ţâşnesc şiroaie pe obrajii reci şi rămâi fără cuvinte , ţintuit locului.Mi-aş fi imaginat că el a realizat că am fost cel mai bun lucru care a apărut în viaţa lui , că oricâte precedente aş fi avut , eu o să rămân prima întotdeauna. Mi-aş fi imaginat că el ştia deja cât de multe am făcut pentru el , cât l-am iubit. Şi n-am să mint,încă îl iubesc. Aş putea să mă întorc la el? Încă îmi amintesc prima oară când ne-am întâlnit. Închid ochii şi amintirile dau năvală înauntrul meu . Văd atât de clar canapeaua pe care era aşezat ,zâmbetul şters,misterios ce mă atrăgea. Nu ştiu de ce simţeam nevoia să vorbesc cu el , dar părea genul de băiat care aduce probleme şi eu eram genul de fată care aducea de două ori mai multe probleme.Îmbrăcată în rochiţa mea scurtă,neagră cu părul coafat în bucle leneşe , naturale şi rujul roşu pe buze. Dacă stau să mă gândesc,poate chiar căutam probleme în acea seară.Iar chiar atunci ,în acel moment am simţit ca el e cel de care m-aş putea îndrăgosti. Şi aşa am şi făcut. M-am îndrăgostit nebuneşte! Tot ce vedeam în jurul meu era el , tot ce voiam să simt era atingerea lui . Când se oprea din vorbit ,tot ce voiam era să mai aud vocea lui. Eram îmbătată de parfumul lui,de fiinţa lui , de tot ce însemna el. Şi aveam impresia că nu voi mai fi niciodată cum am fost. Şi aveam dreptate.

-Hei? A spus el aproape şoptit,smulgându-mă din reveria mea.

-Mhm? Răspund eu oarecum încurcată,încercând să trag de timp.

-Ai auzit ce te-am întrebat?

-Ai putea să repeţi?

Eram de-a dreptul ţintuită locului. Nu mai ştiam ce mă întrebase. Amintirea aceea m-a zguduit atât de tare încât ,încercând să găsesc răspunsuri,am uitat întrebările.

M-a luat de mână temător,iar vocea lui a tremurat pentru a doua oară în acea seară:

-O să îmi dai o altă şansă,iubito?

            ***

Dacă doreşti continuarea acestei povestiri,nu uita să dai „like.” La 10 like-uri voi scrie o continuare.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare.