Ce am învăţat din cărţi? PART #15 Num3re de Rachel Ward

Hola, friends!

Cum a fost weekend-ul vostru? Al meu a fost plin plin plin şi nu am mai avut timp să postez, din păcate. Dar vin acum cu forţe proaspete pentru o săptămână alarmantă cu multe multe cărticele! Că tot veni vorba de asta, nu am mai învăţat din cărţi de ceva timp -îmi pare extrem de rău pentru asta, abia dacă am mai avut timp să respir recent, mă voi revanşa- aşa că m-am decis că ar fi momentul prielnic să reiau rubrica cu pricina. Pentru această săptămână am avut în minte să vorbim despre Num3re de Rachel Ward. Sună bine? Ok, să începem!

Pentru a înţelege mai bine ce am de gând să discut aici, te rog să arunci un ochi la recenzia Num3re de Rachel Ward (click pe titlu) şi apoi să te întorci aici căci cu siguranţă îţi va fi ceva mai uşor să îţi dai seama de anumite aspecte dacă ai o idee per ansamblu la ce se petrece în roman şi părerea mea generală în legătură cu acesta.

Ok, ai citit-o? Bun.

Acum probabil şti că acţiunea se învârte în jurul unei fete care vede în ochii tuturor data morţii exacte a fiecăruia. Intrând în acest roman am crezut că va fi ceva mai înfricoşător şi ceva mai întunecat decât a fost de fapt şi asta nu mi-a displăcut deloc. A fost interesant să văd ce chin este pentru cineva să vadă când va muri toată lumea, mai ales persoanele dragi şi apropiate care mai au foarte puţin timp pe această lume, dar şi cum o confuzie te poate face să-ţi iei lumea-n cap şi să fugi la dracu-n prasnic crezând că în acest fel te vei salva.

Cred cu tărie că am învăţat cea mai importantă lecţie dintre toate, aceeaşi lecţie pe care mi-a dat-o şi Soni de Andrei Ruse (click pe titlu pentru recenzie) şi anume că nimeni nu este nemuritor. Nimeni. Niciodată. Nu. Va. Trăi. Veşnic. Dar mă bucur că am ajuns să învăţ asta din două cărţi care au devenit foarte dragi mie, în loc să învăţ pe calea cea grea.

Oamenii uită adesea faptul că vor muri la un moment dat. Ne comportăm de parcă ziua aceea nu va mai veni niciodată. Ne trezim de dimineaţă, mergem la serviciu sau la şcoală, venim acasă, stăm pe internet, ne băgăm la somn şi tot aşa a doua zi şi următoarea şi următoarea şi următoarea. Însă viaţa este cu adevărat scurtă, iar noi uităm asta. Uităm să apreciem lucrurile mici. Vrem mereu mai mult şi mai mult. Parcă nimic nu ne mai ajunge. Cerul nu a fost niciodată limita şi tot aşa. Dar pierdem din vedere un amănunt. Atunci când ne vom duce, şi vorbesc despre adevăratul moment când ne ducem de tot fără cale de întoarcere, nu putem să luăm nimic din toate astea cu noi. Rămâne doar amintirea. „Îmi amintesc cât zâmbea” „Îmi amintesc că nu îi plăceau florile” „Îmi amintesc că iubea cărţile” ş.a.m.d.

Întotdeauna am trăit cu impresia că trebuie să îţi laşi amprenta în lume, că nimeni nu a fost pus degeaba în locul în care este, în familia în care este. Că totul se întâmplă cu un motiv. Că primeşti fix ceea ce dai. Că viaţa îţi dă lămâi pentru a face limonadă. Că atunci când te îndrăgosteşti de persoana potrivită, veţi rămâne alături pentru tot restul vieţii. Că există iubire adevărată. Că sunt iubită cel mai mult pe lume de către căţeluşul meu. Că nu există bine mai mare decât binele pe care îl faci altora. Dar, mai presus de toate, am crezut mereu şi mereu că viaţa este mult prea scurtă pentru a fi luată în serios.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

Ce am învăţat din cărţi? PART #14 Jocurile foamei- Suzzane Collins

În primul rând aş vrea să-mi cer iertare pentru că nu am apucat să postez asta ieri şi deşi postez astăzi este, totuşi foarte târziu. Am fost prinsă în prea multe treburi pentru a le face faţă, dar acum totul e bine, sunt aici şi postez, un lucru excepţional. După cum ai „ghicit din titlu”, astăzi învăţăm din „Jocurile foamei” de Suzzane Collins (click pe titlu pentru recenzie) deoarece am tras prea multe foloase ca să nu le împărtăşesc cu voi toţi.

Mi-a plăcut la nebunie faptul că la fiecare pas era ceva ce merita să fie învăţat. Vreau să zic că nu mi-a fost greu deloc să trag foloase pentru că au fost atât de multe încât nu ştiu dacă voi reuşi să le încropesc într-o singură postare. Vor fi şi câteva spoilere, dar voi anunţa înainte să scriu despre anumite scene care se petrec în „Jocurile foamei” de Suzzane Collins.

Toate ca toate, m-a atras cel mai mult faptul că am învăţat lucruri esenţiale pentru supravieţuire şi că în fiecare moment Katniss era suficient de deşteaptă încât să găsească o cale de scăpare chiar dacă nu părea să fie vreuna. De asemenea, să faci faţă atâtor duşmani nu pare a fi deloc cel mai uşor lucru de făcut mai ales atunci când tot ce vrei să faci este să mergi acasă.

Ceea ce am învăţat de la Katniss a fost să rămân puternică indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul meu deoarece în situaţiile de criză, panica nu te va ajuta niciodată. Nici faptul că îţi aminteşti anumite momente frumoase nu pare să-ţi aducă nici un bine, poate doar o disperare surdă. Cel mai important este să fii tare, niciodată nu şti cât eşti de puternic până când să fii puternic este tot ceea ce poţi face. Mai ales, atunci când crezi că şansele să fii învingător sunt destul de ridicate, deja ai câştigat pe jumătate pentru că adversarii tăi gândesc doar să elimine concurenţa în timp ce tu îi laşi să se omoare între ei.

¤SPOILER ALERT¤

Dacă nu ai citit încă „Jocurile foamei” de Suzzane Collins, te invit să părăseşti această pagină sau să dai click pe titlu pentru a te trimite la recenzie.Pupici, întoarce-te după ce ai citit cartea! Paaaaa!

Acum, că am rămas doar noi cei care au citit romanul lui Suzzane Collins, haide să îţi reamintesc câteva scene.

După noaptea în care Katniss a fost găsită în copac de către grupul de profesionişti, am crezut că s-a terminat cu totul. Ea nu avea să stea acolo pe vecie şi ei ar fi prins-o în final. S-a dovedit că a răsărit o rază de speranţă atunci când, din senin, a apărut cuibul de viespoi-copoi şi ea s-a salvat. Aşa am învăţat că mereu există o cale de ieşire. Nu să apară lucruri care să te salveze din senin, dar niciodată să nu disperi.

După ce l-a găsit pe Peeta şi au dormit în peşteră, iar el era rănit grav şi ea s-a dus după medicament, dar a fost prinsă de băiatul din alt district, chiar am crezut că acolo îşi va găsi sfârşitul şi că Peeta va câştiga „Jocurile foamei„. Sa dovedit că are o inimă şi i-a oferit lui Katniss calea de scăpare pentru că am împodobit-o cu flori pe fata din districtul lui. Compasiunea şi suferinţa pot face asta din oameni. Te ataşezi. Şi ăsta nu este în mod necesar un lucru rău.

Mai apoi, după ce Katniss l-a sărutat pe Peeta în peşteră ştia deja că „un sărut îţi aduce un castron de supă” şi a fost suficient de şireată încât să facă mai mult de atât, să trezească sentimente în rândul sponsorilor şi-al audienţei şi să primească o masă copioasă. Viclenia nu este în mod clar ceva cu care să te lauzi, dar este întotdeauna o cale de a obţine fix ceea ce îţi doreai. Scopul scuză mijloacele, aş putea adăuga.

Acum , privind în urmă la „Jocurile foamei” de Suzzane Collins, am realizat cât de mult înseamnă să ai răbdare, perseverenţă şi o minte ageră. Cel mai important este să nu te dai bătut, niciodată. De fiecare dată când vrei să renunţi, aminteşte-ţi ce te-a făcut să te ţii pe picioare atât de mult şi acolo vei găsi puterea de a merge înainte.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

Ce am învăţat din cărţi? PART #13 „Divergent” de Veronica Roth

Hello, hello!

Ce facem marţea aici pe blog? Aşa este, învăţăm din cărţi, iar în prima marţi din luna februarie am ales ca subiect de discuţie „Divergent” de Veronica Roth (click pe titlu pentru recenzie).

După cum bine ştiţi, sau aţi aflat după ce aţi citit recenzia, am adorat şi primul şi al doilea roman din serie, în curând îl voi citi şi pe al treilea, iar apoi voi face o discuţie despre serie per total, probabil undeva pe la sfârşitul lunii. Ei bine, pentru mine, „Divergent” a fost ceva nou. Nu am mai citit romane post-apocaliptice înafară de „Delirium” de Lauren Oliver şi „Eve” de Anna Carey (click pe titluri pentru recenzii), aşa că nu prea ştiam la ce să mă aştept având în vedere că în „Divergent” nu a fost implicată o poveste de dragoste drept bază a romanului. Aşteptările mele au fost mai mult decât satisfăcute căci eu credeam că va fi plictisitor şi mult prea SF pentru mine, dar m-am surprins pe mine nemaiputând să las cartea din mână ceea ce nu este prea des întâlnit la mine.

Toate ca toate, să trecem la adevăratul motiv pentru care scriu acum, acela fiind ce m-a învăţat pe mine, mai exact „Divergent” de Veronica Roth. 

Am învăţat de la neînfricaţi cum să nu renunţ niciodată. Sau, cel puţin, aşa am văzut eu lucrurile. Am învăţat să nu dau înapoi şi să lupt chiar şi atunci când bătălia pare pe jumătate pierdută. La naiba, chiar şi când e trei sferturi pierdută! Dacă ai o atitudine de pierzător, nu cred că vei ajunge prea departe în viaţă. Adică, ideea e să îţi conduci tu singur viaţa, nu să te conducă ea pe tine. Atunci când eşti într-un impas, nu poţi să zici pur şi simplu „asta e, am încercat, nu mai pot” pentru că aşa ceva nu există.

În realitate, nu prea există să nu poţi să faci ceva- înafară de zburat sau citit gânduri sau transformat sângele în apă- căci tu de fapt poţi, doar că nu mai găseşti nici un rost. Ia-o în felul ăsta, dacă atunci când ai un examen de dat la matematică, să zicem, şi nu poţi să înţelegi teorema nu-ştiu-cui şi după o oră, două sau trei, te dai bătut. Tu de fapt te gândeşti că nu are nici un rost să mai încerci dacă nu îţi place matematica, dar tinzi să spui că nu poţi să înveţi teorema. Şi aşa viaţa ta se negativizează în orice faci. Dacă ai un vis destul de mare încât să pară nebunesc, atunci de ce să renunţi? Dacă poţi să vizezi, de ce nu poţi să faci realitate din visul tău? Este simplu, mereu este o cale. Chiar şi când pare că nu e o cale. Închide ochii, inspiră adânc, numără până la 10, deschide ochii şi acolo este, luminiţa pe care o căutai cu disperare. Agaţă-te de orice fărâmă de speranţă rămasă şi după o noapte lungă, îţi promit că tot la zi vei ajunge.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

Ce am învăţat din cărţi? PART #12 „Delirium” de Lauren Oliver

După cum mulţi dintre voi probabil că ştiu deja, vorbesc despre cei care îmi urmăresc blogul de ceva timp, în fiecare marţi vorbesc, aici pe blog, despre ce am învăţat eu din cărţi. Mă uitam mai devreme prin agenda mea cu postări şi am realizat că am iubit din suflet romanul „Delirium” de Lauren Oliver (click pe titlu pentru recenzie), dar că niciodată nu am susţinut sus şi tare ce am învăţat din el, iar asta este pur şi simplu trist. Aşa că astăzi, venind direct din centrul inimii mele, vreau să vorbesc puţin despre „Delirium” şi să sperăm că majoritatea dintre cei ce citesc acum postarea aceasta -sau o vor citi cândva- să fie convinşi să cumpere cartea sau să o împrumute de la un prieten, să îşi pună mâinile pe ea pentru a o citi.

Dacă ai citit recenzia deja, şti că în lumea Lenei, iubirea este ceva interzis. Toată lumea este „vindecată” prin intermediul unei intervenţii chirugicale la vârsta de 18 ani şi îi este ales un anumit partener de viaţă şi îi este impus un anumit număr de copii. Ei bine, eu sunt acum în acea perioadă frumoasă a vieţii în care iubesc cu toată inima şi sincer mi-a fost destul de greu să-mi imaginez o lume în care toată lumea este privată de cel mai frumos sentiment existent. Adică eu înţeleg că iubirea aduce greutăţile ei şi suferinţe deopotrivă, dar cum am mai fi fericiţi dacă nu am fost trişti niciodată? (aşa cum spunea prietena Lenei în roman). Mi se pare cu totul necinstit.

Eu simt că dacă ar fi totul lapte şi miere la fiecare pas, viaţa şi-ar pierde sensul. Sau cel puţin, asta am învăţat din „Delirium” de Lauren Oliver(click pe titlu pentru a cumpăra romanul la reducere). Cred că cea mai importantă lecţie a fost să apreciez lucrurile rele care îmi ies în cale. Să le îmbrăţisez şi apoi să trec peste. Să înţeleg că o viaţă fără suferinţă ar fi, într-adevăr, o viaţă irosită. Acum stai şi gândeşte-te puţin la ce am zis. Doar imaginează-ţi cum te-ai mai bucura tu de soare, dacă nu ar mai ploua din când în când? Unde să mai pun că fără ploaie nu există curcubee? Şi ce monotonă ar fi viaţa ta dacă nu te-ai mai certa din când în când cu persoana iubită? Eu zic că împăcarea e dulce sub orice formă ar avea ea. Şi dacă nu ai fi ştiut ce gust are lămâia, ţi-ar mai fi plăcut atât de mult ciocolata?

Sunt mii şi mii de lucruri de care nu ne dăm seama, dar pe care le privim cu dor atunci când nu mai sunt. Mii şi mii de oameni cu care ne pare rău că a pierdut contactul. Avem pe piele sute şi sute de tatuaje, fie de la sărutări, fie de la palme. Purtăm cu noi sute şi sute de zâmbete în fiecare zi. Putem vedea mii şi mii de lucruri cu ajutorul a doar doi ochişori, fie ei căprui, albaştri sau verzi. Picioarele noastre au mers prin sute şi sute de locuri şi mâinile noastre au atins miliarde de lucruri şi sute de persoane.

Unele momente au fost plăcute, altele mai puţin plăcute, dar ceea ce încerc să subliniez este că valoarea momentelor plăcute stă, de fapt, în momentele neplăcute care ne fac să apreciem mai mult când ceva bun chiar se întâmplă. Nimeni nu s-ar m-ai bucura de viaţă dacă ar fi numai roz. Şi câteodată oamenii au nevoie să sufere numai pentru a simţi că încă sunt în viaţă. Pentru că, în realitate, nimic pe lumea asta nu te va aduce cu picioarele pe pământ mai repede decât o lacrimă.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

Ce am învăţat din cărţi? PART#11 „Eve”, vol I de Anna Carey

Hei, lume!

Azi e marţi şi vorbim despre ce am învăţat din cărţi ca de obicei. Întrucât săptămâna trecută am făcut recenzia „Eve” de Anna Carey, am decis să continui cu ce foloase am tras din acest roman. Crede-mă, au fost câteva.

În primul rând, am învăţat că viaţa ta s-ar putea să nu fie chiar aşa cum credeai. Adică toate adevărurile spuse până acum, e nevoie doar de o singură minciună să distrugă totul, să te îndoieşti de tot ce ştiai până acum cu siguranţă. Nimic nu rămâne la fel, totul e trecător. Am învăţat faptul că exact în momentul în care crezi că stelele tale s-au aliniat perfect şi că nu mai este nimic care să te oprească, chiar intervine ceva şi dă totul peste cap.

În al doilea rând am învăţat că nu e nevoie să te sacrifici pe tine însăţi pentru dragostea adevărată. Nu trebuie să uiţi cine eşti tu şi ce faci tu şi unde te afli tu dacă iubeşti. Cel mai important este ca atunci când formezi un cuplu cu cineva, să nu te pierzi pe tine, niciodată. Pentru că tu nu te vei trezi într-o zi să spui că nu te mai iubeşti pe tine sau că nu mai vrei să fii cu tine, dar „iubirea adevărată” o poate face oricând. Tot ceea ce spun este să nu îţi pui fericirea în mâinile altcuiva şi să nu te bazezi pe o anumită persoană că va fi acolo mereu. Lucruri rele se întâmplă, oamenii se schimbă şi te părăsesc. Viaţa îşi reia cursul normal.

Mai presus de toate, lucrul cel mai important pe care l-am învăţat este să nu renunţ niciodată la luptă. Nimic nu e bătut în cuie. Poţi să răzbaţi oricând. Trebuie doar să te ridici şi să te scuturi de ţărână, s-o iei de la capăt. Un nou început după un nou înceut după un nou început. Nimeni nu o să te ridice. Sunt unele bătălii pe care trebuie să le duci de unul singur. Exact ca un boxeour. Eşti singur în ring, dar printre runde cineva are voie să îţi dea apă şi să îţi şteargă fruntea de sudoare, să-ţi zică „hai că poţi” şi cam atât. Apoi te întorci la luptă singur, doar tu şi omul pe care trebuie să-l învingi. De aceea, trebuie să fii conştient de ceea ce eşti în stare, trebuie să crezi că poţi şi astfel vei reuşi. Fii învingătorul care se aşteaptă toată lumea să fii, iar dacă treci peste acest obstacol, mâine va veni altul, dar nu-i nimic căci acum eşti pregătit să înfrunţi necunoscutul. Şi tot aşa, vei înfrunta obstacole mai mici sau mai mari, dar dacă răzbaţi, vei ajunge unde ţi-ai dorit. Şi îţi vorbesc din inimă când spun că nu există satisfacţie mai mare decât să ştii cât de mult ai muncit să ajungi undeva şi că în final ai ajuns acolo. Dacă pică totul din cer, nu mai apreciezi la adevărata valoare.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

Ce am învăţat din cărţi? PART #10 Gossip Girl de Cecily Von Ziegesar

Pentru cei care au văzut serialul „Gossip Girl”, nu e prea greu să intuiască cum este seria de romane cu acelaşi nume, pentru restul ar putea fi puţin mai greu aşa că îi invit să citească recenzia Gossip Girl de Cecily Von Ziegesar dând click pe titlu.

Ai citit recenzia? Bun. Acum, haide să pătrundem ceva mai adânc în firul povestirii şi bineînţeles, să scoatem nişte foloase din lectură!

În primul şi în primul rând am învăţat că prietenia este mai presus decât orice „iubire de liceu.” Povestea este centrată în jurul triunghiului amoros dintre Blair, Serena şi , cel mai bun prieten al lor, Nate. Amândouă fiind nebuneşte îndrăgostite de el, iar el fiind nebuneşte îndrăgostit de amândouă. Într-o lume în care niciodată nu ţi s-a spus „nu” şi într-o lume în care orice este posibil, este absolut normal ca cele două fete să creadă că pot obţine totul, inclusiv pe Nate. Dar atunci când Blair chiar face un pas înainte şi Nate capătă titlul de „iubitul lui Blair”, lucrurile se cam schimbă în prietenia celor 3.

Al doilea lucru foarte important pe care l-am învăţat este (şi citez):

Oricine spune că banii nu pot cumpăra fericirea, cu siguranţă nu a ştiut unde să îţi facă cumpărăturile.

-Blair Waldorf

Banii nu aduc fericirea decât dacă sunt în cantităţi mici. Am citit atât de multe despre locuitorii din Upper East Side încât am realizat că pentru ei banii sunt fericirea. Asta este puţin trist. Mereu am avut impresia că oamenii cei mai săraci sunt cei care au doar bani. Dar oamenii aceştia au şi bani, şi familie, şi prieteni. Chiar dacă sunt prieteni care înjunghie pe la spate. Se pune, nu-i aşa? Oricum, atunci când îţi cumperi haine noi în fiecare sezon şi când deţi cele mai noi gadgeturi de pe piaţă, nu te poţi numi tocmai un om trist. Sau poţi? Totul depinde de perspectiva ta asupra vieţii. În felul în care văd eu lucrurile, depinde de fiecare în parte şi de valorile sale pentru a-şi ridica standardul la fericire. Eu nu am multe, dar mă consider o persoană fericită deoarece am puţin din toate. Tu eşti fericit? Dacă te simţi trist, te rog vizitează postarea „Nu merit să fiu fericit/ă” sau „Unde-mi este fericirea?” şi sper să te ajute cumva!

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

📚Ce am învăţat din cărţi? PART #9 Micuţele Mincinoase de Sarah Shepard📚

Aş vrea să încep această postare prin a-mi cere scuze că nu am postat ieri acest articol, dar am fost atât de ocupată cu şcoala încât nu am avut timp de nimic altceva. Am considerat că nu ar trebui să sar peste această postare, întrucât am decis să postez astăzi. Fără alte adăugări, să vedem ce am mai învăţat această săptămână!

După cum mulţi dintre voi, cei care urmăriţi des blogul, ştiţi deja, am făcut la sfârşitul lunii decembrie recenzia „Micuţele Mincinoase” de Sarah Shepard (click pe titlu) şi părerea mea generală a fost că nu văd decât 3 asemănări între roman şi ecranizare, drept urmare chiar m-a încântat.

Aşa cum spune şi titlul cărţii, astăzi vorbim despre minciuni. Ce am învăţat? Ei bine, adevărul are felul lui de a ieşi la lumină atunci când te aştepţi mai puţin.

În felul în care văd eu lucrurile, atunci când spui o minciună mare, trebuie să mai inventezi măcar 3 minciunele mai micuţe ca să o acoperi pe cea iniţială. Înainte să îţi dai seama, vei ajunge să stai pe un munte de minciuni pe care îl vei simţi cum se surpă la picioarele tale, te clatini, iar apoi adevărul va fi ca un pumn care va face muntele tău, clădit cu grijă, să se dărâme. Ce va mai rămâne? Cenuşa amintirilor minciunilor şi strălucirea impecabilă a adevărului gol-goluţ.

Ai impresia că poţi să ascunzi secretul acela pe care îl tot păstrezi de atâta amar de vreme? Eu aş zice să fii mai atent pentru că secretele au un mod de a fi dezvăluite atunci când ai cea mai mare nevoie să stea ascunse.  Ceea ce am învăţat este să nu crezi niciodată că secretele tale sunt bine păstrate în mâinile cuiva, oricui. Pentru că nu sunt. Cele mai bine păstrate secrete sunt cele pe care le şti doar tu. Ai impresia că ai această cea mai bună prietenă care nu va spune nimănui, nu? Dar poate nu astăzi, poate nu mâine, poate nu peste 10 ani, dar într-o zi veţi avea cearta asta mare şi secretele tale vor exploda din gura ei într-o încercare patetică de aţi face rău. Şi ce ai rezolvat? Tu doar ai clădit fundaţia nefericii tale prin simplul fapt că nu ai putut să îţi ţi gura închisă.

Fiecare plăteşte pentru faptele lui. Karma este o târfă şi nu iartă pe nimeni. Ai grijă, s-ar putea să fie rândul tău să te plesnească sau poate chiar rândul meu. Cine ştie? Cert este că toţi primim fix ceea ce dăm. Şi dacă tu oferi minciuni, vei fi hrănit cu minciuni. Iar atunci când vei afla adevărul, te vei întreba cine face lucrurile astea rele şi cum ar putea să facă aşa ceva? Dar nu îţi vei da seama că acelaşi lucru l-ai făcut tu celor dragi, probabil în alte circumstanţe. Alege minciunile pe care le spui cu grijă căci se ascund în umbra ta, te urmează oriunde te duci, iar câteodată sar în faţa ta atunci când este prea târziu să le mai opreşti.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

📚Ce am învăţat din cărţi? PART #7📚

Aşa cum ne-am obişnuit cu toţii până acum, marţea învăţăm cu spor din cărţile citite recent, iar în această seară am de gând să vă postesc câte ceva despre ce foloase am tras eu din „Dacă aş rămâne” de Gayle Forman.

Deoarece am văzut că este un subiect destul de controversat şi există o oarecare paralelă între film şi roman, ca sa nu existe nici un fel de dubiu, vreau să mă fac înţeleasă încă de pe acum că vorbesc strict despre roman. După cum ai observat şi dacă ai citit recenzia „Dacă aş rămâne” de Gayle Forman (click pe titlu) făcută de mine săptămâna trecută, părerea mea despre film şi părerea despre carte nu sunt deloc una şi aceeaşi. Dacă vrei să înţelegi mai bine, mergi şi citeşte recenzia mai întâi, în cazul în care nu ai făcut-o.

Acum să trecem la cea mai importantă parte şi anume la partea în care vorbim despre ce am învăţat cu adevărat din romanul „Dacă aş rămâne” şi sinceră să fiu nu am învăţat nimic despre iubirea adevărată aşa cum s-ar zice, ci mai degrabă am învăţat despre puterea de a renunţa. Pe parcursul romanului, Mia nu a vrut nici o secundă să rămână, ea voia doar ca suferinţa să se termine şi , mai presus de toate, voia să fie reunită cu familia ei. Nimeni pe lumea aceasta nu cred că ar fi acceptat să se întoarcă la viaţă numai petru a-şi înmormânta cele mai dragi fiinţe de pe lume, părinţii şi fratele. Asta este pur şi simplu cumplit. În ciuda tuturor persoanelor care au venit să fie alături de ea şi în ciuda tuturor încurajărilor venite din toate părţile, Mia nu voia să rămână deloc. Renunţase la viaţă din clipa în care a aflat că şi fratele ei murise. Am învăţat că cel mai important lucru este să ştii când să pui piciorul în prag şi când să ceri ceea ce vrei cu adevărat. Mia poate că a fost egoistă, poate că s-a gândit numai la binele ei ci nu la cei care se rugau la căpătâiului patului ei ca ea să se trezească, dar eu chiar sunt frustrată din cauza deciziei autorului, adică felul în care s-a terminat cartea.

Sincer, am învăţat că binele celoralţi s-ar putea să nu fie tocmai binele tău. Şi că ceea ce vor ceilalţi nu înseamnă că trebuie să vrei şi tu. Din când în când, mai trebuie să te mai gândeşti şli la tine. La locul în care stai, la ceea ce simţi tu, la ceea ce vrei tu. Câteodată, trebuie să uiţi că nu eşti singur şi să-ţi aduci aminte că la finalul zilei singura persoană care trebuie să trăiască cu deciziile făcute de tine eşti chiar tu. Atunci când soarele apune şi eşti singur în pat, eşti doar tu. Şi câtedată trebuie să renunţi dacă simţi că nu ai puterea să mergi mai departe deoarece o faci pentru tine.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

📚Ce am învăţat din cărţi? PART #6📚

Hello,hello!

E marţi din nou şi astăzi ne vedem cu încă o postare proaspătă marca „Ce am învăţat din cărţi?” şi sunt mândră să spun că în sfârşit am reuşit şi eu să citesc „Sub aceeaşi stea” de John Green şi să o recenzez. (click pe titlu pentru recenzie)

Ce m-a învăţat pe mine John Green a fost că speranţa moare ultima. Sunt sigură că mulţi dintre voi deja ştiu subiectul principal al romanului „Sub aceeaşi stea„, ar fi chiar şi culmea să nu ştiţi. Dar în caz că ai ratat recenzia mea, ar trebui să dai click aici sau mai sus pentru a o citi şi a înţelege despre ce vorbesc în această postare, doar aşa ca nimeni să nu aibă nici un dubiu.

Prin urmare, acum că şti despre părerea mea per total asupra romanului „Sub aceeaşi stea” de John Green, putem discuta altfel. Nu m-a impresionat deloc. Nu este nici un secret că nu mi-a „hrănit” , ca să spun aşa, aşteptările. Nimic wow, nimic ieşit din comun. Am recenzat şi „Căutând-o pe Alaska” şi „De 19 ori Katherine„(click pe titluri pentru recenzii) şi tot mi s-au părut mai bune decât „Sub aceeaşi stea„. Întrucât există romane mult mai frumos scrise şi care evidenţiază mult mai bine condiţia unui bolnav de cancer, chiar am făcut o asemenea recenzie şi îmi îndrum toţi cititorii către romanul „Soni” de Andrei Ruse (click pe titlu pentru recenzie), nu avea cum să mi se pară „Sub aceeaşi stea” cel mai reuşit şi romantic roman al anului 2014, sincer, no way.

Dar nu am făcut postarea aceasta doar pentru a critica, din potrivă, aş vrea să laud un aspect al romanului adică speranţa de care dă dovadă. Poate că sună a cliche sau poate că nu, dar asta este tot ceea ce am văzut eu printre rânduri în timpul lecturii. Nimic mai mult decât speranţa lui Hazel că va rămâne alături de Gus, dar şi speranţa lui Gus că Hazel va putea să treacă peste moartea lui. Aş zice că este o amestecătură de sentimente aşa cum au sugerat alţi bloggeri, dar din punctul meu de vedere, sincer aş minţi. Nu am văzut nici o amestecătură, chiar deloc. Tot ce am văzut a fost speranţa unui bolnav de cancer că lumea va deveni un loc mai bun şi pentru el, spernaţa la iubire, speranţa la o viaţă normală fără tuburi ataşate, speranţa că, în final, totul va fi bine. „Sub aceeaşi stea” de John Green m-a făcut să îmi dau seama că în această viaţă cu toţii ne agăţăm de mici fire de speranţă în tot ceea ce facem. În spatele oricărui „nu cred că am făcut bine” se află un „sper că totuşi mi-a ieşit ceva”, în spatele unui „nu mă mai iubeşte” se află „sper să îi pese de mine”, în spatele unui „nu voi reuşi” se află „dar şi dacă pot?” şi acesta este adevărul vieţii! Nu vrem să ne agăţăm de speranţă pentru a nu fi dezamăgiţi, dar este uman să ne agăţăm de singurul lucru ce ne menţine în viaţă.

Mă gândesc că faptul că noi credem că vom supravieţui este de fapt ceea ce ne face să supravieţuim.

-Anatomia lui Grey

Asigură-te că nu ratezi postarea săptămânii trecute când am învăţat din „De 19 ori Katherine” de John Green.

De asemenea, nu pierde postarea de mâine recenzie „Dacă aş rămâne” de Gayle Forman.

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!

📚Ce am învăţat din cărţi? PART #5 📚

Hei, lume! E marţi!

Având în vedere că tocmai ieri am postat recenzia „De 19 ori Katherine” de John Green, m-am decis să leg cumva aceste postări între ele şi să împărtăşesc astăzi cu voi ce m-a învăţat pe mine aceast roman al lui John Green!

După ce Colin a fost părăsit de Katherine a XIX-a s-a hotărât să „îşi ia lumea în cap” împreună cu prietenul său Hassan pentru a demonstra Teoria Previzibilităţii Katherinelor. (Pentru mai multe informaţii citeşte recenzia.)

Deşi K-19 (aşa cum o numeşte el pe Katherine a XIX-a) i-a frânt inima cum nimeni alta nu o mai făcuse până atunci, Colin a reuşit să găsească forţa interioară pentru a trece peste şi a încerca să o uite întrucât îi simţea lipsa într-un mod apăsat şi dureros.

Ceea ce am învăţat eu din „De 19 ori Katherine” de John Green este să nu te dai bătut, indiferent cât de greu ar fi, indiferent câte obstacole ai de înfruntat şi indiferent cât de dificil de parcurs este drumul pe care eşti acum, găseşte undeva în tine speranţa de a merge mai departe şi curajul de a crede că vei reuşi! Şi dacă simţi nevoia să te abaţi de la drum, nu o face, ci schimbă tu felul în care priveşti drumul, reinventează-te pe tine pentru a pava drumul ca să ajungi la destinaţia dorită. Oh, şi nu uita, mereu vor fi lângă tine oameni care vor să te ajute aşa că ţine-i de mână şi lasă-i să meargă alături de tine căci te vor ridica atunci când simţi că pici!

Asigură-te că nu ratezi ce am îvăţat săptămâna trecută din „Prea multă fericire” de Alice Munro!

Rămâi zâmbitor!

Pe data viitoare!