Titlu: Toate acele locuri minunate
Autor: Jennifer Niven
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2015
Număr de pagini: 408
Disponibilă: Editura Trei
„Dar unul dintre lucrurile care îmi plac în viaţa asta a noastră este că poţi fi diferit pentru fiecare persoană pe care o întâlneşti.”
De unde altundeva să fi aflat despre Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven dacă nu de pe booktube? Şocuri peste şocuri aici pe blog, dragi cititori! Parcă mi-aş petrece toată ziua uitându-mă la filmuleţe pe youtube, dar stai, poate chiar asta fac.
Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor.
Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire.
Cand Finch ar putea evada atât din micul ei oraş din Indiana, cât şi din suferinţa copleşitoare provocată de recenta moarte a surorii sale.
Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale” din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască.
Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.
Nici nu ştiu de unde să încep, ca să o dau pe faţă! Cartea asta mi-a lăsat atâtea sentimente că-mi pare aproape imposibil să le pun în cuvinte. Îmi găsesc oare ceva fraze potrivite? Probabil că nu. Dar, de dragul tău, voi face tot ce-mi stă în putere să rezum exhaustivitatea provocată de lectura aceasta.
Practic, mi-a luat o zi şi-o noapte numai să-mi pun gândurile în ordine, teoretic, am mai şi dormit vreo 8 ore în procesul ăsta, dar hei, sunt o fiinşă umană care mai are nevoie şi de odihnă. Înainte să încep să descriu programul meu de peste zi, mai bine încep să mă rezum numai la carte.
Scuze, mi-e cam foame, revin.
„Dar nu pot să-ţi promit că n-o să te distrug, bucată cu bucată, până când o să ajungi ruptă într-o mie de bucăţi, exact ca mine. Trebuie să ştii ce-o să primeşti înainte să te implici prea mult.”
Aşa, gata, mult mai bine. Cum spuneam, am să încerc să rezum nişte sentimente de nedescris într-o postare ce sper să nu fie prea lungă, dar probabil deja am început să te plictisesc deoarece aberez chestii pentru că nu prea ştiu ce să scriu de fapt. Dar îmi iau inima-n dinţi, iată-mă cum încep.. mda.. imediat. Am pornit! Vrrrrrum!
Ca să o iau cu începutul. Tot ce ştiam despre Toate acele locuri minunate e că vorbeşte într-o oarecare măsură despre boli mintale şi asemenea lucruri, ceea ce nu am ştiut e cât de complexă avea să devină o carte aparent contemporană şi , judecând după copertă, uşurică.
„Trebuie să fii împinsă, nu îndemnată, altfel o să stai în continuare pe muchia pe care ţi-ai creat-o tu singură.”
Băi, uşoară de citit a fost. Am răsfoit-o imadiat, bam bam, pagină după pagină ca o maşină supersonică de citit pentru că nu mă puteam sătura, voiam mai mult şi mai mult şi când s-a terminat am stat trează în pat vreo oră încercând să asmiliez ce tocmai am citit şi plângând ca o muiere la telenovele. Viaşa mi se terminase. Sau aşa credeam eu la 4 dimineaţa, privată de somn şi fără nici un pic de cofeină la bord. Mda, sunt ciudată la orele alea.
Revenind. Problema bolilor mintale este una foarte serioasă în rndul generaţiei noastre, nu ştiu câţi dintre voi realizează asta, dar rata suicidurilor este foarte ridicată. (sunt ceva statistici plictisitoare la sfârşitul cărţii, citeşte-le şi singur, omule!) Ceea ce m-a făcut să mă gândesc cât de egoişti sunt, de fapt, oamenii care vor să-i convingă pe cei apropiaţi lor să nu se sinucidă.
„- […]Pentru Dumnezeu, rămâi în viaţă.
Lucrul pe care nu i-l spun este că vreau să rămân în viaţă[…]- mă lupt ca să fiu aici, în lumea asta distrusă.”
Aşa cum văd eu lucrurile, persoana aceea a ajuns în stadiul în care nu mai vede un motiv solid să-şi continue viaţa şi jur că înţeleg că vrei să-i păstrezi pe cei dragi aproape şi rahaturi sentimentale, dar nu eşti tu cel egoist pentru că vrei ca cineva să trăască, la propriu, în agonie, doar ca să rămână lângă tine??
Oh, tocmai am realizat că nu am vorbit deloc despre carte în sine, deci probabil ar trebui să-mi las filosofiile de viaţă pe altădată.
Oricum ar fi, cel mai şi cel mai tare m-a atras dubla perspectivă din care este spusă povestea (cu toţii ar trebui să ştiţi până acum că ador asta) pentru că am putut să ştiu ce gândesc ambele personaje pricipale şi m-am putut baza pe sentimente clare, ce ulterior mi-au fost transmise în şuvoaie de lacrimi, bătăi de inimi şi zâmbete gigantice, dar ăsta e un alt subiect de discuţie.
„Şi pentru că este atât de diferită de celelalte fete, şi pentru că îmi doresc mult-mult de tot să nu stric asta, mă concentrez să o sărut aici, […] , în lumina soarelui, şi las asta să fie suficient.”
Mi-au plăcut şi călătoriile, aventurile, locurile minunate pe care le-au vizitat împreună, suspansul şi faptul că a fost, cu adevărat, o experienţă inedită. Nu ai şansa zilnic să te afli în mintea cuiva care suferă de o boală mintală serioasă, rareori îţi poţi da seama ce simte sau ce gândeşte o persoană în cauză. M-a intrigat că a fost nemaiîntâlnit pentru mine.
Toate ca toate, nu o mai lungesc că deja am trănănit cam mult şi aş putea s-o duc lunga până mâine dimineaţă, subiectul a fost superb construit, personajele grozav conturate, nu am nici măcar un singur reproş, iar asta ar trebui să însemne ceva venind de la Andreea-care-va-găsi-mereu-ceva-contra. Ador cartea asta, a urcat în topul meu 5 cărţi favorite ale tuturor timpurilor! Sper să aveţi cât mai mulţi dintre voi şansa să o citiţi şi să împărţim păreri în secţiunea pentru comentarii, că eu aş tot vorbi!
„Sunt distrus. Sunt defect şi nimeni nu mă poate repara. Am încercat. Încă mai încerc. Nu pot iubi pe nimeni pentru că nu e corect faţă de cei care m-ar iubi la rândul lor.”
Rămâi zâmbitor!
Andreea Paunescu 