Recenzie Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu

 

12314031_906984929384280_8102017234356898317_n.jpg

Titlu: Stresul dintre orgasme

Autor: Ana Mănescu

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 176

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Editura Herg Benet

5stars

 

 

Goodreads

„Stresul din metrou, dintre clienţi, dintre trimestre, dintre biroul tău şi cel al lui taică-tu. Stresul care te doboară când închizi vioara-n husă. Stresul că nimeni nu crede în tine şi stresul că mai ales tu nu o faci.”


 

Când e vorba de cărţile Anei, mai dacă am cuvinte să încropesc o introducere, apăi o recenzie întreagă! Ce să scriu? Ştiu cuvinte suficient de intelectuale încât să cuprindă un amalgam de sentimente mai mare decât Universul în plină expanisune? Probabil că nu.

Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Exact cum ne-a obişnuit Ana până acum, „Stresul dintre orgasme” nu cuprinde fraze, nu cuprinde cuvinte, nici măcar sunete n-are. Este compus în întregime din sentimente.

Nu sunt propoziţiile pe care le citeşti, ci sentimentele pe care le ai atunci când o faci.

Nu poţi să spui niciodată că Ana face poveşti, de dragoste, de ficţiune, de orice. Ana face sentimente pe care ţi le serveşte pe o tavă de argint alături de un bileţel pe care scrie „o să folosesc cuvinetele că pe un bisturiu şi o să-l mânuiesc cu atâta graţie încât când vei ajunge la finalul cărţii vei simţi că tocmai ai fost operat pe cord deschis. P.S. Nu garantez că inima ta îşi va mai reveni vreodată.”

„Am vrut să ies din iadul meu în raiul ei şi nu am ştiut că drumurile noastre nu se pot intersecta niciodată.”

Este felul în care te face să găseşti o parte din tine în fiecare personaj. E modul în care oamenii îşi pun amprentele pe corpul tău, pe viaţa ta, pe inima ta. Asta creează Ana. Un tatuaj permanent în sufletul tău. Pentru că te regăseşti mult prea mult în ce scrie ea şi mai presus de toate, ştii că nu eşti singur. Că poate cineva mai simte la fel. Că mai poţi să scapi.

De aceea citesc eu cărţile Anei. De aceea am sărit atât de tare că am dat cu capul de tavan când am primit Stresul dintre orgasme. Pentru că tânjesc să simt, tânjesc la câteva cuvinte care să mă facă să vreau să-mi rup inima pentru că simt la fel. Pentru că nu vreau să recunosc, dar m-am născut stresată.

„Se holba la mine cu ochii semilune verzi şi mi-am dat seama că aş putea să o privesc o veşnicie. Să o ascult o eternitate. Să o sărut până când se nasc furtuni şi vîrtejuri în gurile noastre, până ne inundă limbile şi se revarsă pe bărbii.”

Nu ştiu cum aş putea să rezum asemenea carte. Pot fi sentimentele rezumate? Chiar şi atunci când le simţi ca o tornadă? Când nu se mai manifestă doar în inimă ci acaparează tot corpul? Cum rezumi aşa ceva? Mă întreb sincer…cum?


 

 

„Pentru unsprezece minute m-am cufundat în umărul ei, în sânul ei încă ud; şi picăturile curgeau şi balta se mărea, ne înfrigura, ne acoperea şi în timp ce mă înecam singurul meu regret era că nu trăisem şi nu murisem într-un orgasm.”

Rămâi zâmbitor!

 

 

Reclame

Recenzie Quasar de Ana Mănescu

11952021_864931176922989_8099334966233994187_nTitlu: Quasar

Autor: Ana Mănescu

Editura: Herg Benet

Anul apariţiei: 2015

Număr de pagini:144

Disponibilă: Editura Herg Benet

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„Universul a început cu un Bang și s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri”


Nici măcar nu aş putea să încep să explic cât de tare mi-a plăcut Quasar de Ana Mănescu căci sunt convinsă că mă voi rătăci încercând să găsesc cuvintele potrivite care ar putea să vorbească acum în locul meu.

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.

Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.”

(Cristina Nemerovschi)

Am terminat cartea acum câteva zile, am citit-o relativ repede (vreo 2 ore) şi apoi am aprins laptopul şi m-am entuziasmat toată că să vezi ce mai laud eu cartea şi să vezi ce conving eu cât de mulţi oameni pot să o citească şi să o rescitească pentru că merită toată admiraţia din lume!

Dar iată că imediat ce am deschis noua pagină goală am realizat că nu ştiu ce să scriu. Mi s-a mai întâmplat vreodată să nu ştiu ce să spun despre o carte? Nu. Ce aveam de gând să fac în legătură cu asta? Nici o idee.

Aşa că am fost o laşă şi am abandonat scrierea recenziei câteva zile la rând. Dar acum am decis că dacă nu zic ceva despre Quasar, orice m-ar face să mă simt mai bine pentru că am recomandat tuturor cititorilor de pe blog nu numai o carte excelentă şi o scriitoare cu totul talentată, ci şi o poveste (sau o adunătură de mici povestiri) care-ţi intră în inimă şi nu mai există cale să mai iasă, o voi lua razna cu totul.

Deci, dragi cititori, trebuie totuşi să vă avertizez.

Dacă nu eşti pregătit emoţional să citeşti cele mai crude adevăruri în iubire, cele mai frumoase şi mai pline de viaţă povestiri, cele mai amănunţite sentimente, cele mai profunde vise, atunci nu intra în universul construit de Ana căci nu te vei regăsi.

„Sunt eu numai când scriu tot ce e întunecat, când lepăd teama şi dorinţa deopotriă, când mă trezesc din amorţeala necesară ca să mă iubeşti şi ca să te iubesc.”

Chestia pe care am observat-o şi la Alter.Ego de Ana Mănescu (click pe titlu pentru recenzie) este că trebuie să fii undeva mai sus de o persoană normală ca să înţelegi ceea ce scrie Ana.

Dacă ai o minte încuiată care vede numai înainte, n-o să citeşti decât povestirile şi o să crezi, probabil, că te-ai şi plictisit. Trebuie să vezi stânga-dreapta. faţă-spate ca să înţelegi despre ce este vorba.

Deoarece Ana nu scrie decât cuvinte, este greşit să spui aşa ceva. Nici măcar propoziţii nu formează. Este ceva mult mai amplu. Mereu când citesc ceva scris de ea, trăiesc cu impresia că foaie au fost aşternute pure sentimente, frânturi din minte şi suflet aduse laolaltă.

„-Porneşti o iubire sau o distrugi?

-A începe înseamnă a sfârşi, n-ai înţeles până acum?”

Prin urmare, stilul Anei nu este deloc unul simplu şi uşor de înţeles, nu e vorba de nici un Divergent sau Obsidian, asta îmi place cel mai mult la ceea ce scrie ea. Niciodată nu vei şti ce se va întâmpla după ce dai pagina, ce sentimente mai răsar din ea, ce gânduri se mai ridică, ce emoţii or să te cuprindă. Căci odată ce ai deschis un roman de-al Anei, nu vei da numai de întâmplări care aparent nu sunt unite în nici un fel, ci de o profunzime greu de explicat.

Drept urmare, un roman excelent şi o scriitoare dintre cele mai talentate! Cu drag voi citi orice scrie Ana, chiar şi lista ei de cumpărături dacă aş găsi-o aruncată pe undeva. Fără doar şi poate, tocmai s-a ridicat la gradul de scriitoare favorită, nu numai româncă, ci din toate timpurile.

Acum să mă laud că am şi autograf…

11221579_867254643357309_3703715095919690158_n


„-M-ai iubi şi fără artificii? M-ai iubi la fel de tare? Şi m-ai lăsa să te cuprind întreagă, să te văd goală, să te sărut leneş? Mi-ai spune, somnoroasă, că nu mai ai nevoie de nimic?”

Rămâi zâmbitor!

1343881