Titlu: Concert în memoria unui înger
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Anul apariţiei: 2012
Editura: Humanitas
Număr de pagini: 216
Disponibilă: Librăria Online Librex
Goodreads
„Fără voia lui, făcuse mai mult rău decât să ucidă un inocent, ucisese inocenţa.”
Prin vară, dacă nu mă înşel, am citit prima oară o carte semnată de acest autor şi anume Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt, care dacă veţi citi recenzia veţi vedea că m-a făcut sî plâng până la epuizare. Dar asta este o altă poveste ce-am spus-o deja.
Într-un catun idilic din Franta, o respectabila doamna in varsta pe care justitia a exonerat-o de orice vina este pe punctul de a-si marturisi vina. In mijlocul oceanului, un marinar taciturn afla ca si-a pierdut o fiica. Telegrama cea cruda nu ii spune insa care din cele patru. Oare inima de tata ii va sopti ceva? Destinele a doi tineri muzicieni sunt frante de o crima. Insa cine este mai vinovat: cel care a cedat o clipa, sau cel care a raspandit in jurul lui ura ani de zile? Se va folosi prima doamna a Frantei de un secret abominabil pentru a se razbuna pe cel care nu o mai iubeste? Fiecare dintre protagonistii celor patru nuvele ajunge, intr-o situatie-limita, sa-si cunoasca fata cea mai intunecata. Insa nu toti asculta de impulsurile inavuabile pe care le naste egoismul pur. Pentru unii, atata vreme cat nu sunt imuni la remuscari, mantuirea este posibila. Pentru altii, desi se afla la un pas de ea, nu. Schmitt sondeaza profund si dezinvolt in acelasi timp adancimile constiintei omenesti si surprinde clipele fulgurante cand morala invinge sau este invinsa, iar omul devine fie inger, fie diavol.
Aşa cum te-am obişnuit deja de ceva timp, drag cititor, am intrat în cartea aceasta complet oarbă, fără ca măcar să fi citit descrierea de pe spate (ulterior am citit-o şi tare vagă îi). Habar n-aveam eu că nu e o singură poveste, ci o colecţie de 4 povestioare şi un jurnal de scriitură al autorului.
Mă aşteptam să-mi placă mult, mai ales după ce am citit Oscar şi Tanti Roz şi am rămas plăcut surprinsă, dar să îl ado aşa de tare nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte! Ce să mai zic când nu mi-au mai rămas cuvinte? Mi-a trebuit o săptămână întreagă doar ca să-mi adun gândurile şi să îmi revin psihic după Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt, aşa puternic impact a avut asupra mea!
„Ai devenit opusul a ceea ce erai. Am cunoscut un înger şi am creat un demon.”
Poate a fost de vină şi faptul că lectura s-a suprapus pe o perioadă puţin mai urâtă a vieţii mele, ca să zic aşa, ir majoritatea sentimentelor personajelor s-au pliat oarecum pe ceea c simţeam eu la momentul respectiv. Ca atunci când spui că numai când eşti trist înţelegi versurile unui cântec. (see what I did there?)
Într-o oarecare măsură m-a indus într-un reading slump amplu, dar nu genul în care îţi pare rău că ai intrat şi nu mai ai cle de întoarcere. Genul acela care te face să reflectezi, să-ţi pui întrebări, să înhizi cartea şi să te întrebi dacă tu ai fi acţionat diferit şi să realizezi că probabil n-ai fi făcut-o. Atuni când îţi dai seama că singur-singurel cu propriile tale mânuţe ai creat toată drama c este acum viaţa ta şi că doar prin aceeaşi modalitate poţi ieşi la suprafaţă. Soarele e tot acolo, chiar dacă momentan nu poţi vedea decât norii.
„- N-am să fac nici o scenă. Nu sunt geloasă.
– Aaa, bine.
– Deloc. Sunt calmă ca un lac. E chiar bizar… ciudat… Poate că bunul-simţ popular are dreptate când spune că gelozia e o dovadă de iubire.”
Însumând toate acestea, iubesc sincer povestirile lui Eric-Emmanuel Schmitt şi mai ales, iubesc ceea ce simt atunci ând le citesc. Cred că oricine în această viaţă trebuie să citească măcar o operă a acestui autor şi va fi prins pe veci. Noul meu scop în viaţă este să le colecţionez pe toate!
„Nu, vechile păpuşi nu trebuie reanimate, trebuie să le laşi să se umple de praf, să se degradeze, să se acopere de uitare şi să părăsească discret amintirea celor vii.”
Rămâi zâmbitor!
Andreea Paunescu 