Recenzie „Oscar şi Tanti Roz” de Éric Emmanuel Schmitt

804609_845361252213315_1406336663_n

Titlu: Oscar şi Tanti Roz

Autor: Éric Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Anul apariţiei: 2012

Număr de pagini: 114

Disponibil: Librăria Online Libris

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„Oamenii tremură în faţa morţii pentru că le e  teamă de necunoscut. Dar ce este necunoscutul?”


Mi s-a spus în repetate rânduri cât de bun este romanul  „Oscar şi Tanti Roz” de Eric Emmanuel Schmitt şi tot de atât de multe ori mi-am spus mie însămi că trebuie să-l citesc. Iată că într-un final fericit am ajuns să pun mâinile pe carte şi recunosc că am citit-o într-o oră, devenind una dintre plăcerile mele vinovate.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

După cum ştiţi, mie chiar nu-mi stă în caracter să citesc descrierea unei cărţi înainte să mă apuc de ea, ci prefer să merg cu totul oarbă. Întotdeauna am fost de părere că descrierile de pe coperta din spate strică oarecum primele capitole sau distrug descoperirea evenimentelor pe cale personală. Drept urmare, nu citesc niciodată subiectul unei cărţi şi habar nu am despre ce este vorba înainte să mă apuc de citit.

Aşa am făcut şi cu Oscar şi Tanti Roz şi mărturisesc că am crezut că este vorba despre un băieţel care are o prietenă imaginară roz. Deci imaginează-ţi mirarea şi compasiunea care au pus stăpânire pe mine când am aflat că nu era deloc aşa.

La început m-am întrebat ce dracului putea să mă dea peste cap -aşa cum mi-au zis prietenii- în 100 de pagini, abia aveam timp să intru în poveste,nu? Ei bine, nu aş fi putut să mă înşel mai tare de atât nici dacă voiam!

Mi-a umplut inima de sentimente pure, dar niciodată contradictorii.

În majoritatea timpului pe cât lecturam m-am simţit oribil pentru Oscar. Faptul că era atât de tânăr şi se lupta cu o boală atât atât de grea, pur şi simplu îmi umplea ochii de lacrimi. Nimeni nu ar trebui să treacă prin aşa ceva la o vârstă atât de fragedă, la nici o vârstă, de fapt.

Dar Oscar nu se plângea niciodată, un băieţel atât de puternic!

Şi nu aş şti ce să zic mai departe, căci nu prea sunt cuvinte care să explice. Dar a fost grozavă? Am învăţat ceva? Mi-a întors inima pe dos? Da, da şi, O Doamne, da!

Ce altceva mai poţi căuta la o carte? Dacă îmi urmăreşti blogul de mult timp, sau poate că nu, ia recenzia asta în serios şi du-te şi citeşte cartea. Închide chiar acum laptopul sau mobilul sau orice dispozitiv electonic de pe care citeşti asta acum, citeşte cartea, plângi de-ţi ies ochii din cap şi întoarce-te aici cu vederea împăienjenită şi spune-mi că nu ţi-a plăcut, dacă te simţi în stare.

„Urăşte-i din tot sufletul. Aşa, o să ai un os de ros. Şi când o să-l termini, o să vezi că n-a meritat osteneala.”


Recenzia a fost realizată datorită Librăriei Online Libris, care în urma colaborării , mi-a oferit  „Oscar şi Tanti Roz” de Eric Emmanuel Schmitt. Pe site-ul Libris, puteţi găsi cărţi online în engleză şi/sau română ce aparţin unor edituri cunoscute din diverse domenii.

Rămâi zâmbitor,

1343881

Recenzie Memoriile unei gheişe de Arthur Golden

11289859_819176674831773_73386130_n

Titlu: Memoriile unei gheişe

Autor: Arthur Golden

Anul apariţiei:2006

Editura: Humanitas

Număr de pagini:504

Disponibilă: Librăria Online Libris, Elefant.ro, Editura Humanitas

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„Mă privea cum și-ar privi un muzician instrumentul în clipa dinainte de a începe să cânte: cu înțelegere și virtuozitate. Am simțit că vedea în adâncul meu ca și când aș fi fost parte din el. Cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu instrumentul la care să cânte!”

La drept vorbind, nu aş fi putut să-mi permit să-mi cumpăr această carte nouă. Dar am avut şansa să dau peste o personă minunată (care în curând avea să demvină o bună prietenă) care mi-a trimis-o la un schimb. Mărturisesc însă, mi-o doream de foarte mult timp, încă de când eram ceva mai micuţă (pe la 14 ani să zic) când am văzut la televizor că rula filmul pe care fratele meu îl îndrăgea, dar eu mi-am promis că nu mă voi uita la film până când nu citesc romanul. Şi foarte bine am făcut! Căci m-am uitat şi la film în seara în care am terminat de citit şi m-a lăsat rece. Dar despre asta vorbim puţin mai târziu, acum să vezi şi tu despre ce e vorba:

Ce este o gheişă? Un obiect al dorinţei. O operă de artă în mişcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiţia japoneză. Un tip uman la graniţa clişeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsură, rafinamentul artelor lumeşti.

Chiyo, o fată dintr-un sat de pescari, este vândută unei okiya pentru a fi iniţiată în artele gheişelor. Ritualurile seducţiei sunt nenumărate, într-o lume al cărei esafodaj se sprijină pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginităţii unei adolescente sau pe ţeserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheişă, ajunge să stăpânească destine, să deţină secrete şi să construiască un imperiu al erotismului ritualic.

Recunosc că mi-a fost extrem de greu să mă obişnuiesc cu romanul deoarece obiceiurile culturii japoneze sunt peste puterea mea de înţelegere- sau erau, cel puţin- şi m-am simţit cam stingherită primele, să zic, 100 de pagini, până când am prins eu firul şi am început să înţeleg rostul plecăciunilor, statului în genunchi, rolul femeii, rolul gheişei, etc. Putem să spunem că am suferit un „şoc al culturii” vizitând Japonia doar cu imaginile formate în mintea mea pe baza a ceea ce-am citit. Mereu mi-am dorit aşa ceva de la o carte.

Trecând peste asta, am descoperit ceva ce nu am crezut că este posibil vreodată şi anume faptul că m-am îndrăgostit de cultura lor. Cred că aflând ceea ce este în spatele fardurilor, chimonourilor şi eleganţei manierelor am găsit nişte femei simple, dar învelite într-o aură de mister perfect proporţionată şi asta m-a făcut să privesc gheişele cu admiraţie.

Înainte să citesc romanul am crezut -şi nu am să mă dau după deget- că gheişele sunt prostituate, doar că am avut plăcerea de a afla că nu aş fi putut să greşesc mai mult de atât. Da, se licitează sume exorbinate pentru virginitatea adolescentelor, dar asta este tot. Gheişele nu sunt nici măcar dame de companie în adevăratul sens al cuvântului. Ele doar servesc ceaiul, cântă, dansează şi întreţin conversaţia, după care pleacă acasă singure.

„De fapt, rădăcina „ghei” a cuvântului „gheişă” înseamnă „artă”, după cum „gheişă” înseamnă „artizan” sau „artist”.”

Cât despre film, dacă l-ai văzut şi nu ai citit cartea, îţi pot spune că ai ratat o carte grozavă. Unele evenimente din carte sunt întoarse pe dos în film şi, fie vorba între noi, finalul cărţii este mult mai frumos decât finalul ecranizării, asta aşa cu mâna pe inimă o zic. Nu rata un roman de succes pentru că ai văzut filmul. „Memoriile unei gheişe” are mult mai multe de oferit decât nişte cadre amplasate în două ore.

Cred că este cel mai bine să aflii singur cum era oraşul Gion din Japonia citind atent pentru că sunt foarte multe imagini vizuale de care să te bucuri şi foarte multe sentimente pe care, într-un punct sau altul al vieţii tale, le-ai avut la rândul tău. M-aş pronunţa mult mai mult, ţi-aş spune cât de minunat este romanul, cum n-ai să simţi nici o secundă că citeşti ci că mai degrabă că ai intrat într-o lume a frumosului, dar şi a muncii grele, că se vede ce a vrut autorul să sublinieze, că viaţa de gheişă este dură şi că nu mulţi răzbat, dar nu vreau să-ţi stric deloc experienţa de a citi singur pentru că este pur şi simplu…unică.

„Ne trăim viața ca apa care curge la vale, mergând într-o direcție până când ne izbim de ceva care ne forțează să găsim un nou curs.”

¤OFF TOPIC¤ Aş vrea să-mi cer scuze din tot sufletul că nu am mai postat de ceva timp şi le mulţumesc tuturor celor care mi-au dat mesaje şi s-au interesat dacă sunt bine sau dacă am păţit ceva! Nu am păţit nimic foarte grav, am fost şi eu cu tezele ca toţi ceilalţi liceeni (cred că şi elevi din şcoala gimnazială) şi am pierdut noţiunea timpului. Colac peste pupăză, mi s-a agravat starea de sănătate, am zăcut zile bune la pat, acum sunt ceva mai bine, destul de bine încât să mă apuc iarăşi să fac ceea ce-mi place.¤

Mereu cu drag,

1343881