Recenzie Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven

13055448_986492678100171_1568237670549057604_n

Titlu: Toate acele locuri minunate

Autor: Jennifer Niven

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2015

Număr de pagini: 408

Disponibilă: Editura Trei

5stars

Goodreads

„Dar unul dintre lucrurile care îmi plac în viaţa asta a noastră este că poţi fi diferit pentru fiecare persoană pe care o întâlneşti.”


De unde altundeva să fi aflat despre Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven dacă nu de pe booktube? Şocuri peste şocuri aici pe blog, dragi cititori! Parcă mi-aş petrece toată ziua uitându-mă la filmuleţe pe youtube, dar stai, poate chiar asta fac.

Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor.
Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire.
Cand Finch ar putea evada atât din micul ei oraş din Indiana, cât şi din suferinţa copleşitoare provocată de recenta moarte a surorii sale.
Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale” din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască.
Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.

Nici nu ştiu de unde să încep, ca să o dau pe faţă! Cartea asta mi-a lăsat atâtea sentimente că-mi pare aproape imposibil să le pun în cuvinte. Îmi găsesc oare ceva fraze potrivite? Probabil că nu. Dar, de dragul tău, voi face tot ce-mi stă în putere să rezum exhaustivitatea provocată de lectura aceasta.

Practic, mi-a luat o zi şi-o noapte numai să-mi pun gândurile în ordine, teoretic, am mai şi dormit vreo 8 ore în procesul ăsta, dar hei, sunt o fiinşă umană care mai are nevoie şi de odihnă. Înainte să încep să descriu programul meu de peste zi, mai bine încep să mă rezum numai la carte.

Scuze, mi-e cam foame, revin.

„Dar nu pot să-ţi promit că n-o să te distrug, bucată cu bucată, până când o să ajungi ruptă într-o mie de bucăţi, exact ca mine. Trebuie să ştii ce-o să primeşti înainte să te implici prea mult.”

Aşa, gata, mult mai bine. Cum spuneam, am să încerc să rezum nişte sentimente de nedescris într-o postare ce sper să nu fie prea lungă, dar probabil deja am început să te plictisesc deoarece aberez chestii pentru că nu prea ştiu ce să scriu de fapt. Dar îmi iau inima-n dinţi, iată-mă cum încep.. mda.. imediat. Am pornit! Vrrrrrum!

Ca să o iau cu începutul. Tot ce ştiam despre Toate acele locuri minunate e că vorbeşte într-o oarecare măsură despre boli mintale şi asemenea lucruri, ceea ce nu am ştiut e cât de complexă avea să devină o carte aparent contemporană şi , judecând după copertă, uşurică.

„Trebuie să fii împinsă, nu îndemnată, altfel o să stai în continuare pe muchia pe care ţi-ai creat-o tu singură.”

Băi, uşoară de citit a fost. Am răsfoit-o imadiat, bam bam, pagină după pagină ca o maşină supersonică de citit pentru că nu mă puteam sătura, voiam mai mult şi mai mult şi când s-a terminat am stat trează în pat vreo oră încercând să asmiliez ce tocmai am citit şi plângând ca o muiere la telenovele. Viaşa mi se terminase. Sau aşa credeam eu la 4 dimineaţa, privată de somn şi fără nici un pic de cofeină la bord. Mda, sunt ciudată la orele alea.

Revenind. Problema bolilor mintale este una foarte serioasă în rndul generaţiei noastre, nu ştiu câţi dintre voi realizează asta, dar rata suicidurilor este foarte ridicată. (sunt ceva statistici plictisitoare la sfârşitul cărţii, citeşte-le şi singur, omule!) Ceea ce m-a făcut să mă gândesc cât de egoişti sunt, de fapt, oamenii care vor să-i convingă pe cei apropiaţi lor să nu se sinucidă.

„- […]Pentru Dumnezeu, rămâi în viaţă.

Lucrul pe care nu i-l spun este că vreau să rămân în viaţă[…]- mă lupt ca să fiu aici, în lumea asta distrusă.”

Aşa cum văd eu lucrurile, persoana aceea a ajuns în stadiul în care nu mai vede un motiv solid să-şi continue viaţa şi jur că înţeleg că vrei să-i păstrezi pe cei dragi aproape şi rahaturi sentimentale, dar nu eşti tu cel egoist pentru că vrei ca cineva să trăască, la propriu, în agonie, doar ca să rămână lângă tine??

Oh, tocmai am realizat că nu am vorbit deloc despre carte în sine, deci probabil ar trebui să-mi las filosofiile de viaţă pe altădată.

Oricum ar fi, cel mai şi cel mai tare m-a atras dubla perspectivă din care este spusă povestea (cu toţii ar trebui să ştiţi până acum că ador asta) pentru că am putut să ştiu ce gândesc ambele personaje pricipale şi m-am putut baza pe sentimente clare, ce ulterior mi-au fost transmise în şuvoaie de lacrimi, bătăi de inimi şi zâmbete gigantice, dar ăsta e un alt subiect de discuţie.

„Şi pentru că este atât de diferită de celelalte fete, şi pentru că îmi doresc mult-mult de tot să nu stric asta, mă concentrez să o sărut aici, […] , în lumina soarelui, şi las asta să fie suficient.”

Mi-au plăcut şi călătoriile, aventurile, locurile minunate pe care le-au vizitat împreună, suspansul şi faptul că a fost, cu adevărat, o experienţă inedită. Nu ai şansa zilnic să te afli în mintea cuiva care suferă de o boală mintală serioasă, rareori îţi poţi da seama ce simte sau ce gândeşte o persoană în cauză. M-a intrigat că a fost nemaiîntâlnit pentru mine.

Toate ca toate, nu o mai lungesc că deja am trănănit cam mult şi aş putea s-o duc lunga până mâine dimineaţă, subiectul a fost superb construit, personajele grozav conturate, nu am nici măcar un singur reproş, iar asta ar trebui să însemne ceva venind de la Andreea-care-va-găsi-mereu-ceva-contra. Ador cartea asta, a urcat în topul meu 5 cărţi favorite ale tuturor timpurilor! Sper să aveţi cât mai mulţi dintre voi şansa să o citiţi şi să împărţim păreri în secţiunea pentru comentarii, că eu aş tot vorbi!


„Sunt distrus. Sunt defect şi nimeni nu mă poate repara. Am încercat. Încă mai încerc. Nu pot iubi pe nimeni pentru că nu e corect faţă de cei care m-ar iubi la rândul lor.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Anunțuri

Recenzie Lista iubiţilor mei de E.Lockhart

996705_962700670479372_3640561380685659268_n

Titlu: Lista iubiţilor mei

Autor: E. Lockhart

Număr de pagini: 240

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2016

Disponibilă: Librăria Online Libris

4stars

Goodreads

„Totul e o minciună. Când urăşti pe cineva pe care-l iubeai şi crezi că a făcut ceva groaznic- probabil chiar a făcut.

Nu o să-l iubeşti din nou.

El nu-ţi va cere scuze şi nu se va întoarce la tine.”


Încă de când am citit Mincinoşii de E. Lockhart mi-am propus să citesc toate cărţile emnate de această autoare. Cred că îmi merge destul de bine momentan, nu? Nici Lista iubiţilor mei de E. Lockhart nu m-a lăsat neimpresionată, dar tot Mincinoşii rămâne în capul listei favoritelor mele.

15 iubiţi, 11 şedinţe la psiholog, 4 broscuţe din ceramică şi eu, Ruby Oliver

Ruby Oliver are 15 ani şi merge la psiholog. Ştie că e ciudat, dar are o scuză — a avut zece zile crâncene, în care, printre altele:

– şi-a pierdut iubitul (băiatul nr. 13)
– şi-a pierdut cea mai bună prietenă
– şi-a pierdut toţi ceilalţi prieteni
– a făcut ceva şocant de avansat cu băiatul nr. 15
– s-a certat cu băiatul nr. 14
– a picat un test la mate…

În ciuda a toate astea, Ruby va supravieţui… pentru a face şi mai multe liste.

După ce am citit şi Cum să fii o fată rea de E. Lockhart, Sarah Mlynowski şi Lauren Myracle, pot să zic că m-am obişnuit cu stilul de abordare a lui E Lockhart aşa că mă aşteptam într-o oare care măsură să fie mai mult decât ceea ce pare. Ştiţi voi, în cazul acestei autoare, aparenţele chiar sunt înşelătoare adesea.

Am făcut greşeala fatală să o cred o contemporană uşoară, s-a dovedit a fi complexă şi a avea mai multe substraturi decât aş fi anticipat vreodată. Grozavă construcţie a romanului!

„-Pentru că trebuie să gândeşti de unul singur, mi-a răspuns. Nu poţi să crezi tot ce-ţi spune lumea.”

Mi-a plăcut extrem de tare ă nu este ca orice carte obişnuită, nu există un şir cronologic al evenimentelor. Sare dintr-o perioadă în alta şi trebuie să pui ingur piesele puzzle-ului în ordine. M-am simţitit de parcă mă uitam la un film psihologic în car trebuie să descopăr eu ce va urma, doar că evident filmul se petrce în capul meu şi asta sună cam nebunesc. Okay, e târziu, închei ideea paragrafului aici.

De curând am trecut şi eu prin „etapa despărţirii” şi cartea a picat exact la momentul oportun. Mi-am făcut curăţenie în gânduri şi în viaţă exact ca Ruby şi mă simt  de parcă am mers eu însumi la psiholog şi am rezolvat problema inimii frânte. (deşi nu a fost inimă frântă, a fost doar o tristeţe de lipsa unei obişnuinţe.)

Toate ca toate, a fost o carte rapidă ce m-a ţinut în priză, am citit-o cam în 3 ore şi m-a captivat extrem d tare, cum bineînţeles ştiam deja că o va face. Scrisul lui E. Lockart este incomparabil.


„Mă deranjează foarte tare că, în cărţi, singurele opţiuni par să fie perfecţiunea sau ura de sine. De parcă cititorilor nu le-ar plăcea dcât un peronaj ideal sau unul complet dărâmat.”

Recenzia a fost realizată datorită Librăriei Online Libris care ,în urma colaborării , mi-a oferit Lista iubiţilor mei de E. Lockhart . Pe site-ul Libris, puteţi găsi cărţi online în engleză şi/sau română ce aparţin unor edituri cunoscute din diverse domenii.

Rămâi zâmbitor!

1343881

Recenzie Fărâme de şoapte de Amie Kaufman şi Megan Spooner

12595974_965750536841052_396118376_n

Titlu: Constelaţii, vol II, Fărâme de şoapte

Autori: Amie Kaufam şi Megan Spooner

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2015

Număr de pagini: 488

Disponibilă: Editura Trei

5stars

Goodreads

„-Cer senin, vărule!

Succes, adică. Pe Avon nu e nuciodată cer senin şi nici nu sunt stele pe cer. Dar noi sperăm în continuare şi folosim această expresie ca să ne aducă aminte. Într-o bună zi, cerul se va însenina.”


 

În urmă cu puţin timp am recenzat şi primul volum ,Cioburi de stele de Amie Kaufan şi Megan Spooner, drept urmare cred că aş fi murit dacă nu puneam mâna şi pe cel de-al doilea volum, Fărâme de şoapte de Amie Kaufman şi Megan Spooner , dar numai Dumnezeu ştie când voi avea aprte de cel de-al treilea, având în vedere că nu a fost tradus la noi încă.

Jubilee Chase şi Flynn Cormac n-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată.
Lee este căpitan şi face parte din forţele trimise pe Avon să-i supună pe coloniştii rebeli ai acestei planete terraformate.
Flynn conduce revolta împotriva corporaţiilor care nu şi-au respectat promisiunea de a transforma planetele ospitaliere în unele pe care se poate trăi.
Încercând cu disperare să-şi asigure un avantaj cât de mic într-un război nemilos, Flynn face singurul lucru care pare să aibă sens atunci când el şi Lee îşi încrucişează cărările: se întoarce la bază, luând-o prizonieră.
Dar în timp ce tovaraşii lui se pregătesc s-o execute pe această fată dură, cu nervi de oţel, Flynn face o altă alegere, care îl va schimba pentru totdeauna.

Având în vedere că este vorba despre o continuare a unei triologii, nu am să intru în foarte mari detalii chiar dacă personajele principale sunt diferite şi este mai mult o serie de trei companioane decât o triologie în adevăratul sens al cuvântului.

Sinceră să fiu, chiar mă aşteptam să fie elemente repetitive şi am rămas surprinsă la finalul cărţii că nu m-am prins mai devreme de unele elemnte ce păreau atât de logice când m-am uitat înapoi. Au concentrat acţiunea în aşa fel încât să vezi ce-i exact în faţa ochilor tăi printr-un nor de ceaţă şi, prin urmare, să ignori cu desăvârşire pentru ca mai apoi să afli alături de protagonişti ce şi cum.

„Ea nu fuge niciodată, nu se ascunde nciodată, nu pierde niciodată. Chase-faţă-de-piatră, insensibilă şi periculoasă. […] Chiar şi acum, cu farmecul ei redus la yero de rănile căpătate, aş putea s-o privesc ore-n şir. M-am înşelat când am crezut că nu simte teamă. E îngrozită.”

Mi-a plăcut foarte tare că pe tot parcursul cărţii protagoniştii au fost în totală opoziţie, dar spre final am putut să anticipez evoluţia acestora. Mai ales că la început era evident că se urau reciproc, provenind din tabere adverse ale un război cât e poate de sângeros, totuşi imţindu-se în continuu atracţia puternică dintre ei, neputând fi ignorată nici măcar o secundă.

Am crezut că acţiunea va fi în mare parte aceeaşi ca în prima carte, chiar nu mă aşteptam decât la o mică schimbare de personaje şi de scenariu, în schimb a fost cu totul şi cu totul altceva! M-a surprins plăcut că nu a fost niciun elemnt repetitiv, nu am simţit nici o secundă că s-ar întâmpla aceeaşi chestie sau ceva de genul. Bonus points!

„Ar putea să-mi spună că nu vrea să mă piardă, dar amândoi suntem deja pierduţi şi doar legătura dintre noi ne ţine să nu ne rătăcim unul de altul în întuneric.”

Ce să mai? A fost o poveste de dragoste de nota 20+! Şi să nu mai vorbesc de cum e construită lumea distopică! Genial. Are atâtea elemente superbe şi naraţiunea e făcută să te ţină în priză la fiecare pagină întoarsă. Şi de-ai vrea să închizi cartea să mănânci, să te culci, să mergi la baie, nici o şansă. Odată începută, eşti prins, d-le!


 

„Dar de data asta, băiatul cu ochi verzi o ia de mână şi când ea deschide ochii, cerul e plin de stele.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Zi după zi de David Levithan

12345517_910140659068707_2392554007724668156_n

Titlu:Zi după zi

Autor: David Levithan

Număr de pagini: 316

Anul apariţiei: 2014

Editura: Trei

Disponibilă: Librăria Online Librex

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„La un moment dat – mai ţii minte? – mi-ai spus să mă mişc puţin, ca să fiu în lumina lunii. „Îţi face pielea să strălucească”, ai spus. Şi aşa m-am simţit. Strălucitoare. Pentru că te uitai tu la mine, împreună cu luna.”


 

Surprize, surprize. Am aflat de Zi după zi de David Levithan tot de pe booktube! Şi laudele nu se mai opreau din fluxul lor abundent încât am ştiut că a venit timpul să o citesc cu orice preţ!

Un adolescent care-si spune, simplu, A, se trezeste in fiecare dimineata intr-un alt trup, traind o alta viata. Niciodata nu e prevenit in legatura cu locul unde se va afla sau persoana in trupul careia va fi. A s-a impacat cu situatia lui si chiar si-a stabilit cateva reguli „de supravietuire“: Niciodata sa nu se ataseze prea tare. Sa evite sa fie remarcat. Sa nu se implice. Totul pana intr-o zi cand se trezeste in corpul lui Justin si o cunoaste pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplica. Pentru ca, in sfarsit, a gasit pe cineva alaturi de care vrea sa ramana pentru totdeauna, zi dupa zi.

La început mi-a fost puţin incomod faptul că nu m-aş fi putut ataşa de nimeni. Adică era pentru mine o treabă grea, care am acelaşi corp în fiecare zi, măcar să percep că totul este trecător. Dar în ciuda acestor inconveniente, personajul principal (dacă-mi pot permite să-l numesc aşa, deşi cred că pot) a avut curajul chiar să se îndrăgostească.

În primul şi-n primul rând, m-a făcut să arunc o privire asupra priorităţilor mele în viaţă. Cunoscând atâtea vieţi diferite, dar totuşi găsind o mică frântură din mine în fiecare poveste m-a făcut să mă dau un pas înapoi şi să mă uit la propria mea existenţă, realizând astfel cât de conştient îmi arunc viaţa la gunoi.

Zilele mele sunt aproximativ identice, cu mici schimbări de genul astăzi dau cu aspiratorul şi mâine bag rufe la spălat. Nu călătoresc înafara cărţilor, nu fac nimic spontan, nu înot, nu ţip, nu dansez. Dar ce fac? Oh, exist. Dar nu prea.

Bănuiesc că niciodată nu poţi şti cu adevărat cine eşti tu. Cu un corp sau cu mii de alte corpuri. Cine eşti tu în interior? Sub scoarţa care te protejează. Sub tu-ul pe care-l ştiu prietenii tăi, cel pe care-l ştie familia ta sau cel pe care-l ştie animalul tău de companie. Tu, ca fiinţă, cine eşti? Cred că nici tu nu şti ,de fapt. E în regulă, nici eu nu ştiu. Dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să aflu.

„E greu atunci când eşti într-un singur corp să-ţi dai seama cum e de fapt viaţa. Eşti foarte ancorat în cine eşti. Dar când în fiecare zi eşti altcineva… intri mai mult în contact cu universul. Vezi că cireşele au gust diferit pentru oameni diferiţi.”

M-a intrigat acest element al misterului. Nu ai avea niciodată cum să ştii în corpul cui îşi va face veacul pentru o zi personajul, unde va merge mâine, pe cine va întâlni sau ce viaţă va schimba. Totul se rezumă la prezent, la astăzi, la aici şi la acum.

„Asta e problema când te afli în fiecare zi în alt corp- povestea există, dar nu e vizibilă. Trebuie să fie diferită de ultima dată, pentru că eu sunt diferit.”

Finalul a fost superb. Am plâns ca o fraieră, dar dacă mă întrebi de ce, nu am un răspuns. Niciodată nu mi-a lăsat o carte sentimente atât de confuze. Deoarece a fost pe jumătate tristă şi pe jumătate fericită, nu aş şti pentru ce am plâns mai tare. Nu vreau să dau prea multe detalii, dar m-a dat peste cap!

Toate ca toate, conceptul acesta este magnific! Îţi deschide ochii larg şi te face să îţi dai seama câte oportunităţi ratezi în viaţă doar pentru că eşti constant în acelaşi loc. Chiar nu ştiu dacă există vreo continuare, trebuie să certecetz treaba asta.  Până atunci, o recomand oricui crede că viaţa sa nu este suficientă.


 

„E  ca şi cum atunci când iubeşti pe cineva, acel cineva devine raţiunea ta de a fi. Şi poate că e invers, poate fiindcă am nevoie de o raţiune de a fi m-am îndrăgostit de ea. Dar nu cred că e asta. Cred că aş fi mers înainte, orb latoate, dacă nu s-ar fi întâmplat să o întâlnesc.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

 

 

Recenzie Belzhar de Meg Wolitzer

11202858_892211844194922_8051111493584725698_n

Titlu: Belzhar

Autor: Meg Wolitzer

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 304

Editura: Trei

Disponibilă: Editura Trei

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

”Aș vrea să-l întreb: Te-ai gândit la mine în tot timpul ăsta așa cum m-am gândit eu la tine? Dar nu-l întreb. Dacă stăm pur și simplu întinși aici, atât de tandri, atât de ușori, poate că, cine știe, nu va mai trebui să ne ridicăm niciodată, nu va trebui să se termine niciodată.”


 

Am primit Belzhar de Meg Wolitzer la un schimb de cărți (dacă ești de mult timp pe blogul meu, atunci ști despre ce vorbesc) și am vrut-o extrem de tare deoarece o văzusem mai înainte la Fragilistic, doar că am considerat-o a fi puțin cam prea scumpă.

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.
Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi „fragili emoţional şi foarte inteligenţi”.
Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.
Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

Probabil că acum te întrebi de ce i-am dat cinci stele dacă majoritatea recenziilor de pe Goodreads spun că autoarea și-a bătut joc de bolile mentale și practic mai nimănui nu i-a plăcut. Bănuiesc că eu iubesc ceea ce alții urăsc.

Chestia este că eu chiar am înțeles mesajul transmis. Bănuiesc că din cauza faptului că și eu am trecut prin clipe grele și știu ce înseamnă să suferi mental și nimeni să nu știe prin ceea ce treci.

Nu consider în mod necesar că autoarea a răstălmăcit sentimentele persoanelor cu probleme mentale, mai mult sau mai puțin grave, deoarece fiecare are propria sa tragedie. Fie că a pierdut pe cineva drag, fie că a supraviețuit unui incendiu/înec etc, pentru persoana în cauză, acela este cel mai traumatic eveniment al său.

Mi-a plăcut foarte tare faptul că în personajul principal, Jam Gallahue, nu se poate avea încredere. Dacă citești cu atenție însemnările psihologului său, îți vei da seama repede de adevărul pe care ea îl ascunde cu atâta grijă.

Personal, cred că povestea a fost construită într-un mod original, un mod în care poți vedea clar de ce suferă personajele noastre, care sunt tragediile lor și care sunt căile de scăpare din acestea.

Am o puternică admirație pentru fiecare dintre ele deoarece nu cred că eu, ca ființă umană care a avut propria tragedie, aș putea să înfrunt experiența Belzharului, mai cu seamă ceea ce se întâmplă la finalul ”călătoriei”.

Toate ca toate, o recomand oricărei persoane capabile să vadă dincolo de aparențe și care poate înțelege că tragedia altuia nu seamănă deloc cu tragedia sa.

Spor la citit și ne auzim cu păreri în secțiunea pentru comentarii!


 

”Mintea își joacă feste singură, pentru a putea să rămână întreagă.”

Rămâi zâmbitor,

1343881

Recenzie Ghici cine moare primul de M.J.Arlidge

12080363_881569121925861_7616905812036044208_o

Titlu: Ghici cine moare primul

Seria: Helen Grace

Autor: M.J.Arlidge

Editura: Trei

Număr de pagini: 408

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Librăria Online Librex

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„E nostim, dar odată ce ţi-ai pus în cap să faci ceva rău, te simţi de-ndată mai bine. Te ia ameţeala, eşti euforic şi liber. Nu ştie nimeni ce pui la cale. Nimeni nu te poate opri. E micul tău secret murdar.”


Mărturisesc că nu am fost chiar atât de interesată de Ghici cine moare primul de M.J.Arlidge, dar după ce am citit „Fata din tren” de Paula Hawkins (click pe titlu pentru recenzie) încă aveam chef de ceva thrillere poliţiste şi romanul acesta părea o opţiune viabilă. Când am văzut şi rating-urile de pe Goodreads mi-am zis că, în definitiv, de ce nu?

Unul trăieşte, celălalt moare. E singura soluţie.

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte.

Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber“.

Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima?

Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singura cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

De asemenea, judecând după titlu, am ales să intru în poveste complet oarbă (nu ar fi pentru prima data, nu?) şi am realizat acum, citind descrierea, că am făcut bine să nu ştiu.

M-a intrigat faptul că a fost atât de bine scrisă încât nu ţi-ai fi putut da seama niciodată cine este „răpitoarea/criminala”. Am avut atât de multe bănuieli, chiar am fost sigură 85% la un moment dat că ştiam cine este şi că nu mai pot fi surprinsă în nici un fel când va fi dezvăluită, dar dacă m-aş fi putut înşela mai mult decât atât, probabil că aş fi făcut-o.

Capitolele sunt structurate în aşa manieră încât te lasă dorind mai mult şi mai mult şi tot mai mult. Şti şi tu genul acela de carte „un singur capitol şi mă culc” şi până la urmă citeşti tot romanul într-o noapte şi nu realizezi de ce te dor ochii şi de ce arată ceasul 5 dimineaţa.

Tocmai de aceea am ales să îi acord un rating generos, deşi cinci stele probabil că sunt infime pe lângă potenţialul de care se bucură acţiunea din „Ghici cine moare primul„.

Este un roman bogat care are foarte multe de oferit. Pe mine m-a surprins într-un mod plăcut mai ales că deznodământul mi-ar fi fost extrem de greu de anticipat, iar dacă îmi eşti cititor de mult timp şti deja că asta mi se întâmplă foarte rar.

În concluzie, recomand oricărui pasionat de un thriller poliţist bun să ridice Ghici cine moare primul de M.J.Arlidge şi spun pe propria mea răspundere că nu o să dezamăgească nici cât negru sub unghie. Mai ales dacă eşti fan Agatha Christie, dar cauţi nişte scene ceva mai sobre, mai sângeroase şi în majoritatea cazurilor, scandalos de bine scrise, ştii ce ai de făcut!


„Crima reprezintă cel mai groaznic gen de caz, mai rău şi decât sinuciderea- care cel puţin posedă o dimensiune tragică, în zădărnicia şi disperarea ei absolută.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Recenzie Regatul Luminilor de Leigh Bardugo

11925940_860601797355927_904207626_n

Titlu: Triologia Grisha, vol III, Regatul luminilor

Autor: Leigh Bardugo

Număr de pagini:408

Editura: Trei

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Librăria Online Librex

Five-star-feedback-on-oDesk

Goodreads

„Nu a recunoscut momentul în care fata a încetat să-şi mai ducă slăbiciunea ca pe o povară şi a început s-o poarte ca pe o mască.”


În primul şi-n primul rând aş vrea să menţionez că am recenzat şi primele două volume ale triologiei, Regatul umbrelor şi Regatul furtunilor (click pe titluri pentru recenzii), şi că probabil că ar trebui să le citeşti pe acelea înainte de a continua cu recenzia aceasta.

Capitala a căzut. Întunecatul conduce Ravka din tronul său de umbre.

Acum, soarta ţării depinde de fragila Invocatoare a Soarelui, de o iscoadă căzută în dizgraţie şi de rămăşiţele unei armate magice, cândva măreaţă. Pornită în căutarea ultimului amplificator al lui Morozova, Alina încheie noi alianţe şi lasă deoparte vechile rivalităţi.

Pe măsură ce află secretele Întunecatului, descoperă un trecut ce va schimba pentru totdeauna felul în care vede legătura lor, precum şi puterea cu care e înzestrată. Numai pasărea de foc mai poate împiedica distrugerea Ravkăi, însă prinderea ei ar putea să o coste pe Alina viitorul pentru care luptă.

Am menţionat în recenzia volumului mijlociu al triologiei că vreau să trag cât mai mult de timp înainte să mă apuc de ultimul volum căci nu-mi place acest sentiment că e gata cu tot. Cu Ravka, cu Întunecatul, cu Alina şi nu în cele din urmă, cu Grisha.

Am tras cât de mult am putut, am citit alte cărţi, le-am recenzat, m-am mai învârtit în jurul cozii, am mai citit doar câteva capitole pe seară, doar-doar oi mai fura ceva timp. Dar ca toate poveştile excepţionale, a venit rândul ca Regatul Luminilor de Leigh Bardugo să se sfârşească pentru mine.

Şti care e problema când o carte este atât de bine-scrisă încât vrei să o termini, dar nu vrei să o termini? Sentimentele tale sunt confuze şi nu mai gândeşti raţional. Aşa m-am simţit eu ceva timp cu triologia Grisha, în totalitate.

Chestia este că mulţi cititori ai blogului au început să mă abordeze şi să mă întrebe când am de gând să termin cartea, când mai primesc şi ei recenzia că o tot aşteaptă, când şi când şi mai când?

Aşa că, pentru voi cititori dragi, mi-am luat inima-n dinţi şi am terminat cartea aşa cum se cuvine, adică cu multe lacrimi de fericire, dar şi de tristeţe. Sentimentele amestecate ale unei simple cititoare care plânge ca fraiera când termină o serie atât de bună încât şi-ar dori să fie măcar la fel de lungă ca Instrumnte Mortale.

Trecând pete acest aspect, aici mi-este recenzia şi tot aici îmi sunt şi părerile mult-aşteptate de către voi. Să vă dau şi verdictul concret, citiţi cartea, extrem de bună, poate chiar cea mai bună din triologie.

Nu ştiu ce este cu această triologie, mi-a intrat la suflet aşa din prima şi parcă fiecare carte a fost de cinci ori mai bună decât precedenta. Dacă aş avea cuvinte, le-aş aşterne aici, dar tot ce am sunt aprecieri şi mulţumiri autoarei care a făcut această distopie posibilă.

Multe dezvăluiri incitante, multe scene care-ţi taie respiraţia, multă adrenalină şi suspans. Ce să mai? Tot ce ai putea cere de la o carte plus puţină sare şi piper, aşa de ornament.


„-Tu ai putea să mă faci un om mai bun.

-Iar tu ai putea să mă transformi într-un monstru.”

Rămâi zâmbitor!

1343881