Categorii
Fără categorie Recenzii

Recenzie Îţi voi dărui soarele de Jandy Nelson

12308829_901287396620700_5523869067809066091_n

Titlu: Îţi voi dărui soarele

Autor: Jandy Nelson

Anul apariţiei: 2015

Editura: Epica

Număr de pagini:

Disponibilă: Editura Epica

4stars

Goodreads

„-OK, spune ea. Copacii, stelele, oceanele. Bine!

-Şi soarele, Jude.

-Of, bine, acceptă ea, luându-mă complet prin surprindere. Îţi voi dărui soarele.”


 

Sunt pe cale să te şochez din nou cu dezvăluirea imbatabilă că am fost disperată să citesc Îţi voi dărui soarele de Jandy Nelson tot din cauza comunităţii booktube care nu face altceva decât să arunce cu laude în sus şi-n jos.

Jude și fratele ei geamăn, Noah, sunt extrem de apropiați. La vârsta de treisprezece ani, îl găsim pe Noah, un băiat singuratic, retras, care desenează întruna și care se îndrăgostește de carismaticul băiat din vecini, în vreme ce neastâmpărata Jude este plină de semne de bună purtare, se dă cu un ruj roșu aprins și vorbește întruna, ca pentru amândoi.
Trei ani mai târziu, însă, la șaisprezece ani, Jude și Noah de-abia își mai vorbesc. Între cei doi gemeni s-a petrecut un lucru care a reușit să-i trimită pe fiecare pe căi diferite și dramatice în același timp… asta până când în viața lui Jude își fac apariția un băiat chipeș, arogant și distrus, și încă o persoană – o forță nouă și imprevizibilă.
Primii ani sunt relatați de către Noah. Povestea anilor de mai târziu îi aparține lui Jude. Însă gemenii nu știu că fiecare deține doar o jumătate din poveste, iar dacă s-ar putea regăsi unul pe celălalt, ar avea șansa de a crea din nou lumea pe care au pierdut-o.

Nu prea ştiam eu mare lucru despre acţiune, doar ceva de nişte gemeni care obişnuiau să fie apropiaţi, iar cu timpul au ajuns să nu-şi mai vorbească aproape deloc. Însă nu m-aş fi aşteptat să fie chiar atât de bună încât să nu îi mai dau drumul până ce o termin.

Pentru mine a fost ceva mai greu să citesc perspectiva lui Jude, mereu am avut impresia că dramatizează şi exagerează şi are figuri de adolescentă tipică cu sentimente contradictorii şi gesturi false. Tipul de persoană care vrea să se maturizeze înainte de vârstă, iar apoi ajunge să regrete că nu şi-a trăit copilăria la timp.

„Era genul acela de persoană care intră într-o încăpere şi toţi pereşii se năruie.”

În timp ce Noah este incitant de cunoscut. Are o viziune asupra lumii atât de unică încât te face să înţelegi de ce ar trebui să fie artist, de ce e în destinul său. Felul în care vede lumea şi cum se exprimă doar prin idei de portrete inedite m-a făcut să îndrăgesc romanul într-un mod creativ şi jucăuş, un mod care mi-a dat inspiraţia de care aveam nevoie.

Mi-a plăcut enorm diferenţa temporală, Noah relatând evenimente de la vârsta de 13 ani a gemenilor, iar Jude cu 3 ani mai târziu şi având o balanţă clar definită între ele. Nu puteai înţelege prin ce trece Jude fără să fi citit ce povestea Noah şi vice-versa.

„Expirăm împreună, apoi inspirăm împreună, expirăm, inspirăm, înăuntru şi afară, afară şi înăuntru, până ce nici copacii nu-şi mai amintesc ce s-a întâmplat ier în pădure, până ce vocile părinţilor noştri trec de la furie la muzică, până ce num mai suntem doar de-o vârstă, ci şi o singură persoană completă, desăvârşită.”

Genul acesta de roman te face să reflectezi asupra trecerii timpului şi să-ţi dai seama că şi tu, la rândul tău, te-ai schimbat. Că şi în viaţa ta există persoane care odată au însemnat totul şi acum sunt simple cunoştiinţe pe care le saluţi la piaţă.

Însumând toate acestea, pe tot parcursul lecturii nu m-am întrebat decât „cum s-a ajuns aici?” şi am tot citit numai pentru a înţelege evenimentele, pentru a pune totul cap la cap, căci aveam firul poveştii lui Noah şi aveam firul poveştii lui Jude, dar cumva nu puteam să fac nodul între cele două până ce n-am ajuns la final când s-a împletit şi funda.

Aşadar, un roman captivant care m-a ţinut în priză în ciuda divergenţelor dintre gemeni şi în ciuda faptului că Jude m-a enervat la culme în majoritate timpului. Dar, hei, iată cât de plictisitor ar fi putut fi fără puţină dramă adolescentină!



 

„Când gemenii sunt despărţişi, sufletele lor pleacă pe furiş pentru a se regăsi.”

 

Rămâi zâmbitor!

 

 

Categorii
Recenzii

Recenzie „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson

11287381_823918984357542_1772024981_n

Titlu: Cerul e pretutindeni

Autor: Jandy Nelson

Editura: Epica

An apariţie:2015

Număr de pagini:288

4stars

Goodreads

Am promis că o să citesc mai mult, din păcate timpul nu mi-a permis şi m-am apucat de citit abia ieri. M-am apucat şi am şi terminat, 4 ore mai târziu, „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson. În general, cărţile publicate de către Editura Epica mă intrigă, doar că până acum nu am avut atât de mult ocazia să le şi citesc. Am lecturit numai „Intimidare” de Penelope Douglas (click pe titlu pentru recenzie) aşa că am fost destul de sceptică să mai citesc şi altceva din această categorie. Dar, spre buna mea surprindere, chiar am fost plăcut impresionată de acest roman.

Ar fi trebuit să mor de atâta suferință, nu să mă îndrăgostesc…

Lennie este o tânără de 17 ani, cântă la clarinet și iubește foarte mult cărțile. Își duce viața, liniștită și mulțumită, în umbra expansivei sale surori mai mari, Bailey. Însă, când Bailey moare subit, Lennie e catapultată in mijlocul scenei propriei sale vieți – și, în pofida experienței sale nule în privința băieților, se trezește dintr-odată oscilând între doi. Toby este fostul iubit al lui Bailey; durerea pierderii din sufletul lui o oglindește perfect pe cea a lui Lennie. Joe este sosit recent în orașul lor, tocmai din Paris, și este posesor al unui zâmbet atât de magic precum talentul lui, fiind un foarte bun interpret la chitară clasică. Pentru Lennie, unul e soarele, iar celălalt luna. Unul încearcă să o scoată din suferința cruntă, iar celălalt o consolează în aceasta. Dar când cei doi se intersectează, universul lui Lennie e pe cale să explodeze…

Uitându-mă ceva cam mult pe booktube (un youtube pentru iubitorii de carte) am început să fiu intrigată de romanele lui Jandy Nelson, mai ales după ce am văzut în ce lumină este prezentat „I’ll give you the sun” (care este în curs de traducere la noi tot ca o epică, dar shht, e secretul nostru) şi după ce editura mi-a propus să recenzez cartea şi mi-a dat şi o copie pentru un norocos care-mi urmăreşte blogul (CLICK AICI), mi-am zis că e musai să accept!

Am rămas plăcut impresionată de carte, de altfel, cum aş fi putut să nu fiu? Că de, am terminat-o în câteva ore. Da, ştiu deja, devoratoare de cărţi. Ei şi? E chiar bună.

Atâta timp cât pe de-o parte mi-au plăcut câteva citate, ceva mai multe secvenţe, un triunghi amoros reuşit, o relaţie frumoasă, dar în special verosimilitatea de care a dat dovadă autoarea, pe de cealaltă parte au fost şi câteva aspecte pe care le-aş numi… discutabile.

Ca să vorbim mai întâi despre ce a fost frumos, căci asta ne interesează pe toţi, în definitiv, la o carte, vreau să spun că mi-au plăcut diferitele notiţe şi bileţele care au fost plasate într-un mod atipic în roman (voi insera câteva poze mai jos). Chiar m-au ajutat să-mi dau seama prin ce trecea personajul prinipal, Lennie, şi ce sentimente puternice zăceau cu adevărat în interiorul ei.

11414764_827701297312644_1843307473_n11310960_827701267312647_1493429142_n

11287339_827701277312646_253015936_n

Acţiunea nu este amplă deloc, se bazează mai mult pe conflictele interioare (asta spune eleva la filologie intensivă din mine) ale lui Lennie, dar tind să cred că autoarea a vrut să transmită un mesaj mult mai puternic ci anume cum te poate schimba moartea cuiva drag. Am fost destul de frustrată când am văzut că în loc să evolueze, Lennie involuează rapid şi spre final am realizat că tocmai asta m-a făcut să vreau să continui lectura.

Aici sunt vorbele bunicii lui Lennie:

„Te porţi ca şi cum eşti singura din casa asta care a pierdut pe cineva. Ea era ca şi fiica mea, ai idee ce înseamnă asta? Ai idee? Fiica mea. Nu, tu nu ştii, pentru că n-ai întrebat nici măcar o dată. Nici măcar o dată nu nu m-ai întrebat ce simt. Ţi-a trecut vreodată prin minte că eu aş putea avea nevoie să vorbesc?”

Aproape mi-a venit să plâng când am citit asta. Pentru că nici eu nu mi-am dat seama ce se întâmpla. Nici eu nu m-am gândit la bunica ei. Tot Pământul se învârtea în jurul lui Lennie, devenise o egocentristă, iar eu am fost suficient de ignorantă încât să trec cu vederea. Am scris asta aici pentru că, dacă chiar vrei să citeşti această carte (şi te sfătuiesc să o faci) nu vreau ca tu să scapi asta din vedere. Eu îmi doresc să fi ştiut asta înainte să mă apuc de citit.

Au fost doar două mici amănunte care nu mi-au convenit per total în roman şi amândouă sunt legate de Bailey, sora decedată. În primul rând, am să dau cărţile pe faţă, cred că Lennie nu a suferit suficient de mult. Nici un om normal nu s-ar îndrăgosti când este în doliu şi îşi plânge persona iubită, cel puţin din punctul meu de vedere. Dar totuşi, înţeleg de ce a construit-o autoarea aşa, căci ajungem din nou la punctul menţionat mai sus, involuţia personajului, pe care cu siguranţă o vei descoperi şi singur. Şi în al doilea rând, m-a frustrat extrem faptul că nu se menţionează, nici măcar o singură dată, cum a murit Bailey de fapt.

Pentru aceste simple fapte am scăzut o steluţă din rating-ul maxim pe care îl puteam oferi. Trecând peste asta, cred cu tărie că este o carte mult mai bună decât s-ar vedea din prima deoarece trebuie într-adevăr să te gândeşti puţin la ce a vrut autoarea să arate de fapt. Mesajul ascuns printre rânduri este adesea greu de descifrat, dar dacă priveşti atent, îl găseşti acolo.

Drept urmare, recomand cu încredere „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson oricui e în stare să privească mai departe de prejudecăţi, să accepte câteva secvenţe atipice, câţiva oameni ieşiţi din comun şi o poveste ce nu ar trebui trecută cu vederea!

Nu uita să te înscrii la concurs pentru a câştiga propriul tău exemplar. CLICK AICI!

Rămâi zâmbitor!

1343881