Recenzie Concert în memoria unui înger de Eric Emmanuel-Schmitt

concert-in-memoria-unui-inger-001b

Titlu: Concert în memoria unui înger

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Anul apariţiei: 2012

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 216

Disponibilă: Librăria Online Librex

5stars

Goodreads

„Fără voia lui, făcuse mai mult rău decât să ucidă un inocent, ucisese inocenţa.”


 

Prin vară, dacă nu mă înşel, am citit prima oară o carte semnată de acest autor şi anume Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt, care dacă veţi citi recenzia veţi vedea că m-a făcut sî plâng până la epuizare. Dar asta este o altă poveste ce-am spus-o deja.

Într-un catun idilic din Franta, o respectabila doamna in varsta pe care justitia a exonerat-o de orice vina este pe punctul de a-si marturisi vina. In mijlocul oceanului, un marinar taciturn afla ca si-a pierdut o fiica. Telegrama cea cruda nu ii spune insa care din cele patru. Oare inima de tata ii va sopti ceva? Destinele a doi tineri muzicieni sunt frante de o crima. Insa cine este mai vinovat: cel care a cedat o clipa, sau cel care a raspandit in jurul lui ura ani de zile? Se va folosi prima doamna a Frantei de un secret abominabil pentru a se razbuna pe cel care nu o mai iubeste? Fiecare dintre protagonistii celor patru nuvele ajunge, intr-o situatie-limita, sa-si cunoasca fata cea mai intunecata. Insa nu toti asculta de impulsurile inavuabile pe care le naste egoismul pur. Pentru unii, atata vreme cat nu sunt imuni la remuscari, mantuirea este posibila. Pentru altii, desi se afla la un pas de ea, nu. Schmitt sondeaza profund si dezinvolt in acelasi timp adancimile constiintei omenesti si surprinde clipele fulgurante cand morala invinge sau este invinsa, iar omul devine fie inger, fie diavol.

Aşa cum te-am obişnuit deja de ceva timp, drag cititor, am intrat în cartea aceasta complet oarbă, fără ca măcar să fi citit descrierea de pe spate (ulterior am citit-o şi tare vagă îi). Habar n-aveam eu că nu e o singură poveste, ci o colecţie de 4 povestioare şi un jurnal de scriitură al autorului.

Mă aşteptam să-mi placă mult, mai ales după ce am citit Oscar şi Tanti Roz şi am rămas plăcut surprinsă, dar să îl ado aşa de tare nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte! Ce să mai zic când nu mi-au mai rămas cuvinte? Mi-a trebuit o săptămână întreagă doar ca să-mi adun gândurile şi să îmi revin psihic după Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt, aşa puternic impact a avut asupra mea!

„Ai devenit opusul a ceea ce erai. Am cunoscut un înger şi am creat un demon.”

Poate a fost de vină şi faptul că lectura s-a suprapus pe o perioadă puţin mai urâtă a vieţii mele, ca să zic aşa, ir majoritatea sentimentelor personajelor s-au pliat oarecum pe ceea c simţeam eu la momentul respectiv. Ca atunci când spui că numai când eşti trist înţelegi versurile unui cântec. (see what I did there?)

Într-o oarecare măsură m-a indus într-un reading slump amplu, dar nu genul în care îţi pare rău că ai intrat şi nu mai ai cle de întoarcere. Genul acela care te face să reflectezi, să-ţi pui întrebări, să înhizi cartea şi să te întrebi dacă tu ai fi acţionat diferit şi să realizezi că probabil n-ai fi făcut-o. Atuni când îţi dai seama că singur-singurel cu propriile tale mânuţe ai creat toată drama c este acum viaţa ta şi că doar prin aceeaşi modalitate poţi ieşi la suprafaţă. Soarele e tot acolo, chiar dacă momentan nu poţi vedea decât norii.

„- N-am să fac nici o scenă. Nu sunt geloasă.

– Aaa, bine.

– Deloc. Sunt calmă ca un lac. E chiar bizar… ciudat… Poate că bunul-simţ popular are dreptate când spune că gelozia e o dovadă de iubire.”

Însumând toate acestea, iubesc sincer povestirile lui Eric-Emmanuel Schmitt şi mai ales, iubesc ceea ce simt atunci ând le citesc. Cred că oricine în această viaţă trebuie să citească măcar o operă a acestui autor şi va fi prins pe veci. Noul meu scop în viaţă este să le colecţionez pe toate!


 

„Nu, vechile păpuşi nu trebuie reanimate, trebuie să le laşi să se umple de praf, să se  degradeze, să se acopere de uitare şi să părăsească discret amintirea celor vii.”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Reclame

Recenzie Incă o zi de David Levithan

12650948_959976140751825_5949325243392852819_n

¤Disclaimer: Cartea este perechea volumului Zi după zi de David Levithan, dar poate fi citită independent.

Titlu: Încă o zi

Autor: David Levithan

Editura: Trei

Număr de pagini: 336

Anul apariţiei: Ianuarie 2016

Disponibilă: Librăria Online Librex

5stars

Goodreads

„Toată ziua de azi pe care o avem şi toate zilele de mâine care s-ar putea să nu mai fie. Îl sărut ca să-i spun că-s aici. Ca să-i spun că e aici. Îl sărut ca să ne conectăm, să ne contopim, să ne înălţăm.”


 

Am citit mai întâi Zi după zi de David Levithan  şi eram extrem de confuză deoarece nu ştiam nimic despre volumul doi, decât că văzusem ceva în treacăt pe Goodreads şi am crezut că Încă o zi de David Levithan e fix continuarea şi am avut un şoc când mi-am dat seama că este doar perspectiva lui Rihannon.

Pentru Rhiannon fiecare zi este la fel. S-a resemnat cu viața ei, convinsă fiind că îl merită pe Justin, iubitul ei distant și temperamental. Până într-o dimineață când totul se schimbă. Pentru prima dată, Justin pare să o vadă cu adevărat, să fie împreună cu ea – și petrec o zi perfectă – o zi pe care Justin nu și-o mai amintește în dimineața următoare. Tristă și confuză, Rhiannon pune totul la îndoială. Pe neașteptate, un străin îi spune că acel Justin cu care a petrecut o zi perfectă și care a făcut-o să se simtă specială… nu e deloc Justin.

Primele, să zic, 100 de pagini sau p-acolo m-au cam plictisit, ştiam deja tot ce s-a întâmplat cu acţiunea încă proaspătă în mintea mea şi aveam impresia că văd acelaşi film derulându-se în alt cadru. Credeam că aşa va fi întreaga carte, dar bineînţeles că nu mă puteam înşela mai mult de-atât.

„Vreau să mă păzesc, dar am inima slabă. Prefer să pierd jocul decât să-l joc. Prefer să fiu rănită decât să fiu rea.”

Mi-a plăcut mai ales deoarece în ciuda faptului că acelaşi autor a scris ambele cărţi, personajele nu se aseamănă deloc. Diferenţele sunt uşor de observat şi sunt multe, până şi în felul de vorbi, gândi, acţiona. Iubesc asta! Diversitate pură. Plus cu minus se atrag şi restul.

„Ţin minte că îmi ziceam că, dacă lui nu i se părea că are o familie, voi fi eu familia lui. Dacă nu se simţea acasă, voi face spaţiul nostru, împreună, o casă. Credeam că iubirea poate face aşa ceva. Credeam că la asta serveşte iubirea.”

În plus, în prima carte a fost doar viaţa lui A, au fost anumite zile în care nu se întâlnea sau nu vorbea deloc cu Rihannon şi acum am aflat ce făcea Rihannon în acest timp. Mai ales la ce se gândea şi cum reacţiona. Ce dileme avea şi cum se confrunta ea cu problema identităţii lui A.

„- O să-ţi demonstrez, îmi spune. O să-ţi arăt ce înseamnă cu adevărat.

-Ce?

-Iubirea.”

Toate ca toate, mi-a plăcut parcă ceva mai mult decât prima carte deoarece m-am putut pune mai uşor în pielea lui Rihannon. Neconfruntându-mă cu situaţia lui A, n-am ştiut niciodată cum se simte să ai alt corp şi altă viaţă în fiecare zi, dar Rihannon trăind la fel ca mine, m-am putut adapta mai uşor. Recomand cu drag şi căldură! Asemenea romane nu trebuiesc ratate, pentru mine, mereu un must-read!


 

„După aia m-am prins că iubirea ar face pe oricine să fie frumos pentru mine dacă îl iubeam suficient. Vreau să cred în asta. Vreau să cred că poţi iubi cu atâta putere pe cineva încâtsă nu mai conteze toate astea. Dar dacă totuşi contează?”

Rămâi zâmbitor!

1343881

Recenzie”Toate sfârşiturile sunt la fel” de Andrei Cioată

12744325_940650929351013_6198778473290218486_n.jpg

Titlu: Toate sfârşiturile sunt la fel

Autor: Andrei Cioată

Editura: Celestium

Număr de pagini: 168

Anul apariţiei: 2015

Disponibilă: Librăria Online Librex

5stars

Goodreads

„Totuşi, încerc să ţes totul în mintea mea precum o pânză, dar parcă toate firele sunt împrăştiate în colţuri ascunse ale minţii mele în care, chiar nici eu măcar, nu am acces.”


 

Mai are rost să spun cât sunt de încântată că am reuşit şi eu să-mi fac timp să citesc „Toate sfârşiturile sunt la fel” de Andrei Cioată? Mă tot chinuiam de o lună să mai ţin şi eu o carte în mână că tare greu mai e să fii aXII-a.

Viata ne invata cum sa o traim si ce sa experimentam. Alegerile insa se fac intotdeauna de catre noi. Atat cu sufletul, cu mintea, cateodata cu trupul. Dragostea! Ce isi doreste Andrei? Sa experimenteze cat mai mult. Sa locuiasca cu parintii sai si sa aiba o viata normala, de familie. Vrea o mama model. Vrea sa straluceasca in cariera editoriala si sa lase in urma lui o carte. Dragostea il duce insa pe cai nesperate. Intr-o calatorie a propriei lui fiinte. Il intalneste pe B. si toate sperantele lui prind aripi. Iar Irina, il face sa simta cea mai frumoasa poveste de dragoste. Intre cei doi vor fi mereu parintii lui, mama si tatal. Cu toate astea viata ii spulbera toate dorintele, lasandu-l cu o carte autobiografica „Toate sfarsiturile sunt la fel”. Privind in viata lui Andrei, vei descoperi si o parte din tine. O parte care cauta mereu raspunsuri la intrebari. Aceea parte care doreste sa se cunoasca si sa experimenteze. Andrei exista in fiecare dintre noi. Trebuie doar sa-l cautam in adancul nostru.

În primul şi-n primul rând vreau să subliniez că ador cum sunt construite poveştile de iubire! Nu cred că am întânit până acum sentimente aşa sincere transpuse atât de bine în cuvinte, propoziţii, fraze. Andrei are acest talent inedit de a mima realitate şi a te face să simţi ce scrie el, să simţi cu adevărat.

„Acel sărut divin ne-a contopit, acel sărut, poartă a cerului terestru, acel sărut care ne-a împletit într-o singură fiinţă, care ne-a dat speranţă, care ne-a promis totul.”

De asemenea, pe câtă bucurie , pe atâta tristeţe. Exact ca viaţa oricărei fiinţe umane obişnuite, o zi bună, mai multe proaste. M-a intrigat limbajul pe care îl foloseşte Andrei. Nu l-aş numi neapărat poetic, dar are ceva ce face cuvintele să devină artă şi să rămână artă pentru mult timp de-aici înainte.

„Iubesc visul pe care l-am trăit alături de tine, însă aş vrea să uit momentul în care, nefiinţă devenind, m-am trezit din acest vis prelungit.

Dacă dorul ar fi un vers, eu aş fi o întreagă simfonie de lacrimi.”

N-am să mint în legătură cu firul narativ, nu este chiar conturat, dar din punctul meu de vedere, asta face romanul să fie special. Nu cred că mi-ar fi plăcut dacă ar fi avut un drum clar, ador să gândesc, să-mi dau seama ce se întâmplă, ce e real şi ce nu, să trec evenimentele prin filtru, să aleg versiunea cea mai potrivită pentru mine. Şi Andrei mi-a dat această şansă, de aici şi dragostea mea infinită pentru romanul său!

De asemenea, viziunea sa despre lume este cu totul atipică şi m-a atras la primele rânduri. Pur şi simplu, se vede negru pe alb că Andrei nu a fost făcut pentru altceva decât pentru a scrie, de parcă ar rupe bucăţi din el şi le-ar pune pe hârtie pentru cp doar aşa poate opri tremurul inimii.

„Număr lacrimile care-mi curg în caravanele de stele care, cîntînd, trec deasupra cerului.Învăţaţii le numesc constelaţii, dar eu cred că sunt ochii oamenilor care nu dorm, care icnesc de durere.”

Însumând toate acestea, sunt fascinată de scrierile lui Andrei, iubesc romanul său în aşa fel încât simt că dacă ar fi să vorbesc, cuvintele ar fi de prisos. Îmi plac naraţiunile mai ciudate, cele ce nu au un fir narativ definit, cele ce mă lasă să gândesc următoarea mişcare, cele ce-mi dau puterea, ca cititor, să-mi aleg propriul drum. Şi Andrei a ştiut exact cum să îndeplinească toate condiţiile!


 

„Şi,totuşi mă gândesc, oricât de banal ar putea fi: adesea poate nu iubim un bărbat, o femeie, nu iubim buze şi atingeri de piele, ci anume iubirea.

Iubim iubirea.”

Rămâi zâmbitor!

1343881