Hola, friends!
Cum a fost weekend-ul vostru? Al meu a fost plin plin plin şi nu am mai avut timp să postez, din păcate. Dar vin acum cu forţe proaspete pentru o săptămână alarmantă cu multe multe cărticele! Că tot veni vorba de asta, nu am mai învăţat din cărţi de ceva timp -îmi pare extrem de rău pentru asta, abia dacă am mai avut timp să respir recent, mă voi revanşa- aşa că m-am decis că ar fi momentul prielnic să reiau rubrica cu pricina. Pentru această săptămână am avut în minte să vorbim despre Num3re de Rachel Ward. Sună bine? Ok, să începem!
Pentru a înţelege mai bine ce am de gând să discut aici, te rog să arunci un ochi la recenzia Num3re de Rachel Ward (click pe titlu) şi apoi să te întorci aici căci cu siguranţă îţi va fi ceva mai uşor să îţi dai seama de anumite aspecte dacă ai o idee per ansamblu la ce se petrece în roman şi părerea mea generală în legătură cu acesta.
Ok, ai citit-o? Bun.
Acum probabil şti că acţiunea se învârte în jurul unei fete care vede în ochii tuturor data morţii exacte a fiecăruia. Intrând în acest roman am crezut că va fi ceva mai înfricoşător şi ceva mai întunecat decât a fost de fapt şi asta nu mi-a displăcut deloc. A fost interesant să văd ce chin este pentru cineva să vadă când va muri toată lumea, mai ales persoanele dragi şi apropiate care mai au foarte puţin timp pe această lume, dar şi cum o confuzie te poate face să-ţi iei lumea-n cap şi să fugi la dracu-n prasnic crezând că în acest fel te vei salva.
Cred cu tărie că am învăţat cea mai importantă lecţie dintre toate, aceeaşi lecţie pe care mi-a dat-o şi Soni de Andrei Ruse (click pe titlu pentru recenzie) şi anume că nimeni nu este nemuritor. Nimeni. Niciodată. Nu. Va. Trăi. Veşnic. Dar mă bucur că am ajuns să învăţ asta din două cărţi care au devenit foarte dragi mie, în loc să învăţ pe calea cea grea.
Oamenii uită adesea faptul că vor muri la un moment dat. Ne comportăm de parcă ziua aceea nu va mai veni niciodată. Ne trezim de dimineaţă, mergem la serviciu sau la şcoală, venim acasă, stăm pe internet, ne băgăm la somn şi tot aşa a doua zi şi următoarea şi următoarea şi următoarea. Însă viaţa este cu adevărat scurtă, iar noi uităm asta. Uităm să apreciem lucrurile mici. Vrem mereu mai mult şi mai mult. Parcă nimic nu ne mai ajunge. Cerul nu a fost niciodată limita şi tot aşa. Dar pierdem din vedere un amănunt. Atunci când ne vom duce, şi vorbesc despre adevăratul moment când ne ducem de tot fără cale de întoarcere, nu putem să luăm nimic din toate astea cu noi. Rămâne doar amintirea. „Îmi amintesc cât zâmbea” „Îmi amintesc că nu îi plăceau florile” „Îmi amintesc că iubea cărţile” ş.a.m.d.
Întotdeauna am trăit cu impresia că trebuie să îţi laşi amprenta în lume, că nimeni nu a fost pus degeaba în locul în care este, în familia în care este. Că totul se întâmplă cu un motiv. Că primeşti fix ceea ce dai. Că viaţa îţi dă lămâi pentru a face limonadă. Că atunci când te îndrăgosteşti de persoana potrivită, veţi rămâne alături pentru tot restul vieţii. Că există iubire adevărată. Că sunt iubită cel mai mult pe lume de către căţeluşul meu. Că nu există bine mai mare decât binele pe care îl faci altora. Dar, mai presus de toate, am crezut mereu şi mereu că viaţa este mult prea scurtă pentru a fi luată în serios.
Rămâi zâmbitor!
Pe data viitoare!
Andreea Paunescu 